Lucrul gazului in procesele termodinamice

Principiul întâi al termodinamicii constituie o particularizare a legii conservării energiei la procesele în care intervine mișcarea termică a materiei, adică mișcarea dezordonată a unui număr mare de particule (atomi, molecule etc.).Energia unui sistem termodinamic este egală cu suma tuturor energiilor particulelor componente. Energia unui sistem se măsoară în raport cu un sistem de referință solidar cu sistemul termodinamic și cu originea în centrul de inerție al sistemului.

Ca urmare a interacțiunii dintre sistemul fizic și mediul exterior poate avea loc un transfer de energie. Acest transfer de energie se poate face cu sau fără variația parametrilor externi. În cazul în care interacțiunea are loc cu variația parametrilor externi, avem de-a face cu un proces mecanic sau cu o acțiune mecanică iar energia transferată se numește lucru mecanic. Un proces de interacțiune are loc și în alte situații când parametrii externi care variază sunt inducția electrică, inducția magnetică etc. Daca interacțiunea are loc fără variația parametrilor externi, transmiterea energiei se numește schimb de căldură, iar energia transmisă se numește căldură. Rezultă că deși lucrul mecanic și căldura au dimensiunile unei energii, ele nu sunt forme de energie, ci forme de schimb de energie și nu sunt echivalente. Lucrul mecanic este o forma macrofizică (ordonată) de transmitere a energiei de la un sistem la altul, în timp ce căldura este o forma microfizică (neordonată) de transmitere a energiei.

Modele

În tehnică, în special în termoenergetică, se folosesc următoarele tipuri de modele:

• Modelul gazului ideal, care pentru aer și amestecuri de gaze departe de punctul critic este o aproximație cât se poate de satisfăcătoare, astfel că expresiile matematice care descriu transformările se referă la proprietățile gazului ideal, caracterizat prin ecuația de stare:

 pV=mMRT

unde:

p este presiunea, în Pa;

V este volumul, în m³;

m este masa gazului, în kg;

M este masa molară a gazului, în kg/kmol;

R este constanta universală a gazelor = 8314,472 m³ Pa K^-1 kmol^-1[1]

T este temperatura absolută, în K.

• Modelul gazului semiideal, caracterizat prin ecuația de stare a gazului ideal, însă admițând că capacitatea termică a agentului termic variază cu temperatura.

• Modele ale gazelor reale, pentru care ecuația de stare a gazelor ideale este nesatisfăcătoare. Expresiile matematice ale ecuațiilor de stare sunt foarte complexe, astfel că în acest caz pentru calcule în aplicații practice se folosesc diagrame, tabele de valori, și, actual, aplicații pe calculator.

DISCURS

• Dragi urmasi  ai neamului roman  ,doresc sa va reamintesc  despre  o  personalitate  politica , istorica,  un print  al  umanismului   ce   poarta  gloriosul   nume   de   Dimitrie  Cantemir.Umanistii apuseni  marturiseau  ca-si  datoreaza   stiinta   faptului   ca  sunt   pe   umerii  uriasi   ai  clasicilor    antici.Dimitrie Cantemir   a  fost  unul   dintre  cei     mai  mari  savanti   europeni   ai   timpului   ,a  scris  despre    trecutul      si   prezentul      poporului  sau   ,despre  unul   dintre   cele   mai  bune  istorii  ale   Imperiului-Otoman   si  despre  unitatea  romanilor  .Doresc  sa  va  mai relatez   o   mica  informatie; numele   lui   se  vede  si  astazi  pe frontiscipiul   bibliotecii  ,,Sainte - Genevieve  din  Paris  ,alaturi  de ale celor  mai de seama savanti  si  oameni  de  cultura  din  lume.Dimitrie Cantemir  a fost  cel  mai erudit om  din  lume  a vremurilor sale  ,un om de actiune  ,un om  care  cunostea  peste zece  limbi.De aceea ,dragii nostri  trebuie sa-l  laudam  pe  Dimitrie  Cantemir  nu  pentru  simplu  fapt  ca este  domnitor   ci  pentu  intelepciunea  si  eruditatea   sa.  D. Cantemir este un asemenea  urias  in  domeniu  intelepciunii  si  domeniu  politicii.

 






























  

napoleon bonaparte

Napoleon Bonaparte s-a născut ca al doilea din cei șapte copii, în casa Buonaparte din orașul Ajaccio, Corsica, pe 15 august 1769, un an mai târziu după ce insula fusese transferată Franței de către Republica Genova. El s-a numit inițialNapoleone di Buonaparte, prenumele provenind de la un unchi care fusese omorât în timp ce lupta împotriva francezilor, însă mai târziu a adoptat numele de Napoléon Bonaparte, cu o rezonanță mai accentuată în limba franceză.

Familia corsicană Buonaparte își avea originile în mica nobilime italiană care emigrase în Corsica în secolul al XVI-lea. Tatăl său, Nobile Carlo Buonaparte, un avocat, a fost numit reprezentantul Corsicii la curtea lui Ludovic al XVI-lea în1777. Influența dominantă în copilăria lui Napoleon a avut-o mama sa, Maria Letizia Ramolino, a cărei disciplină fermă a temperat un copil turbulent. El avea un frate mai mare, Joseph, și șase mai mici: Lucien, Elisa, Ludovic, Pauline, Carolineși Jérôme. Napoleon a fost botezat catolic cu puțin timp înainte de a împlini doi ani, pe 21 iulie 1771 la Catedrala Ajaccio.

Originea nobilă a lui Napoleon, veniturile și cunoștințele familiei i-au oferit oportunități mai importante de studiu decât cele disponibile unui corsican tipic din acea vreme. În ianuarie 1779, Napoleon a fost înscris la o școală teologică dinAutun, în Franța continentală, pentru a învăța franceza, iar în mai a fost admis la academia militară de la Brienne-le-Château. Vorbea cu un accent corsican pronunțat și nu a învățat niciodată să scrie corect. Napoleon era tachinat de către ceilalți studenți din cauza accentului său, prin urmare s-a concentrat și mai mult pe studiu. Un examinator a observat că Napoleon „s-a distins întotdeauna prin talentul său la matematică. Are cunoștințe destul de bune despre istorie și geografie... Acest băiat ar deveni un marinar excelent.” După ce și-a terminat studiile la Brienne în 1784, Napoleon a fost admis la École Militaire, o școală militară de elită din Paris; acest lucru a pus capăt ambiției sale navale, care îl făcuse să ia în considerare înrolarea în Marina Regală britanică. În loc de aceasta s-a specializat pe profilul de ofițer de artilerie și a trebuit să termine cursurile de doi ani într-unul singur, deoarece moartea tatălui său îi redusese veniturile. A fost examinat de faimosul om de știință Pierre Simon Laplace, pe care mai târziu Napoleon l-a numit senator.

Începuturile carierei

Devenit absolvent în septembrie 1785, Bonaparte este numit ofițer cu gradul de sublocotenent în regimentul de artilerie La Fère. A servit în garnizoanele de laValence și Auxonne până după izbucnirea Revoluției Franceze în 1789, deși în această perioadă a fost în permisie timp de aproape două luni în Corsica și Paris. Un naționalist corsican fervent, Bonaparte i-a scris liderului corsican Pasquale Paoli în mai 1789: „Pe când națiunea pierea, m-am născut eu. Treizeci de mii de francezi au fost vomitați pe malurile noastre, înecând tronul libertății în valuri de sânge. Astfel arăta priveliștea odioasă care a fost prima ce m-a impresionat.”

A petrecut primii ani ai Revoluției în Corsica, luptând într-o bătălie complexă între regaliști, revoluționari și naționaliștii corsicani. El a sprijinit facțiunea revoluționarăiacobină, a câștigat gradul de locotenent-colonel și comanda unui batalion de voluntari. După ce depășise termenul permisiei și a condus o revoltă împotriva unei armate franceze din Corsica, a reușit totuși să convingă autoritățile militare din Paris să-l promoveze în gradul de căpitan în iulie 1792. S-a întors în Corsica din nou și a intrat în conflict cu Paoli, care hotărâse să se despartă de Franța și să saboteze un asalt francez asupra insulei sardiniene La Maddalena, unul dintre liderii expediției fiind chiar Bonaparte. Acesta și familia sa au trebuit să fugă în Franța continentală în iunie 1793 din cauza înrăutățirii relațiilor cu Paoli.

Moartea lui Napoleo

Controversele asupra morții împăratului Napoleon nu se mai termină... Specialiști în domeniul medicinei legale, istorici ai vieții și morții lui Napoleon s-au dedicat încă din anul 1961 cercetărilor cauzei morții acestui om de stat francez. Unii spun că moartea s-ar datora unei erori medicale, cancerului de stomac și, în cele din urmă, otrăvirii acestuia cu arsenic. Primele două supoziții - eroare medicală sau cancer de stomac, sunt definitiv respinse de Dr. Pascal Kintz.

Ultimele experiențe conduse de Institutul de Medicină Legală din Strasbourg și Universitatea din Luxembourg, demonstrează în mod definitiv că Napoleon a fost otrăvit, fiind victima unei intoxicații cronice cu arsenic. În fiecare an, experți în toxicologia medico-legală se întrunesc în congrese sub auspiciile The International Association of Forensic Toxicologists (TIAFT) pentru a stabili cauza exactă. Toți oamenii de știință care aparțin acestei asociații activează în laboratoare ale poliției, spitale, tribunale, institute de medicină legală, laboratoare specializate în diverse domenii înrudite. Dupa congresele de la Helsinki (2000), Praga (2001), Paris (2002), a urmat congresul de la Melbourne care a găzduit cel de-al 41-lea Simpozion internațional al asociației, între 17-22 noiembrie 2003.

În prezentarea susținută la acest simpozion Dr. Pascal Kintz a făcut cunoscute ultimele rezultate obținute asupra chestiunii prezenței arsenicului în șuvițele de păr ale împăratului. Se menționează în diverse publicații oficiale că „șuvițe de păr aparținând lui Napoleon”, au fost păstrate cu mare grijă și găsite la diverse persoane din anturajul acestuia. Toxicologul francez susține că Napoleon a fost otrăvit cu arsenic în mod lent. El a ajuns la această concluzie aprofundând analizele nu numai asupra interiorului firelor de păr, ci și a învelișului capilar. Dr. Kintz crede că otrava a atins măduva spinării, pornind de la păr. Otrava provenea din alimentele ingerate și a fost împinsă de fluxul sanguin.

Părul lui Napoleon prezenta o concentrație de substanță toxică de 7-38 de ori superioară dozei „admise”. Detractorii acestei ipoteze resping afirmația, susținând că arsenicul detectat era de origine exogenă și nu a fost absorbit de împărat. Ei cred ca această compoziție toxică era în mod normal utilizată în secolul XIX pentru conservarea părului. Alți cercetători explică prezența arsenicului în părul lui Napoleon prin folosirea produsului de către viticultorii epocii. Aceștia spălau butoaiele cu arsenic, după care puneau strugurii la fermentat. Și această supoziție a fost respinsă, considerându-se că obiceiul viticultorilor epocii de a curăța butoaiele cu arsenic, nu era periculos pentru sănătatea omului, cu toate că Napoleon era un cunoscut adept al vinului.

În anul 2000, scriitorul Ben Weider, mare admirator și colecționar al unor piese originale care au aparținut lui Napoléon a afirmat cu tărie în conferințele și interviurile acordate la televiziunea canadiană că „Napoleon I Bonaparte a decedat datorită otrăvirii lente cu arsenic și că datorită noilor teste ADN această enigmă ar putea fi elucidată”. Ben Weider deține suvițe din părul lui Napoleon și este dispus să suporte toate cheltuielile exhumării. „Rămâne doar ca guvernul și istoricii francezi să-și dea acordul”. Specialiștii Institutului medico-legal din Strasbourg confirmă teza avansată de Ben Weider. Purtătorul de cuvânt al lui Weider a declarat că dacă îndoielile asupra morții lui Napoleon persistă, nu rămâne decât să se treacă la exhumarea împăratului.

miscarile pamintului

Viata si toate fenomenele de pe Terra sunt legate de lumina si caldura primite de la Soare. Cantitatea de lumina si caldura se schimba in cursul unei zile si in cursul unui an. Aceste schimbari se explica prin miscarile pe care Pamantul le face in spatiu: in jurul axei si in jurul Soarelui.

Miscarea Pamantului in jurul propriei axe poarta numele de miscare de rotatie. Miscarea in jurul Soarelui poarta numele de miscare de revolutie. Astfel de miscari executa si celelalte corpuri din Sistemul Solar, mai putin meteoritii.

Miscarea de rotatie a Pamantului

Aceasta miscare se face de la vest spre est, in decursul a 24 de ore. Noi nu simtim aceasta miscare pentru ca ea se produce cu viteza constanta. De aceea, multa vreme oamenii au crezut ca Pamantul este fix, iar Soarele se roteste in jurul lui. In schimb, putem observa miscarea Soarelui pe cer in cursul unei zile. Aceasta miscare are loc de la est la vest, invers decat rotatia Pamantului.

Urmarile miscarii de rotatie:

• turtirea la poli si bombarea la Ecuator a globului terestru
• succesiunea zilelor si noptilor
• modificarea orei pe glob

Ora ne indica pozitia in raport cu Soarele. Ora solara este ora adevarata a fiecarui loc. Ora 12 este indicata de momentul cand Soarele se afla deasupra meridianului locului respectiv. Dar, din motive practice, ora solara nu poate fi utilizata. De exemplu, daca ne-am deplasa de la Bucuresti la Pitesti, ar trebui sa dam ceasul cu cateva minute inapoi.

Ora oficiala este ora adoptata de fiecare stat si corespunde in principiu orei fusului orar. Suprafata Globului a fost impartita in 24 de fuse orare. Un fus orar cuprinde 15° longitudine si de-a lungul lui ora este aceeasi pentru toate localitatile.

Ora pe Glob se stabileste in functie de fusul orar care include meridianul de 0° (Greenwich).

Miscarea de revolutie

Miscare de revolutie este miscarea Pamantului in jurul Soarelui pe o orbita de forma alungita (elipsa). Aceasta miscare se face de la vest spre est si dureaza 365 de zile si 6 ore (un an).

In calendar, anul obisnuit are 365 de zile; din cele 6 ore ramase anual, o data la patru ani se formeaza o zi in plus, care se adauga lunii februarie. Anual are atunci 366 de zile si se numeste an bisect.

In deplasarea sa pe orbita, Pamantul isi mentine in permanenta aceeasi inclinare si aceeasi directie a axei. 

In timpul unui an exista patru momente importante:

•  21 martie (echinoctiul de primavara). In aceasta zi, Pamantul este astfel plasat fata de Soare incat razele de lumina cad perpendicular pe Ecuator; ziua si noaptea sunt egale pe tot Globul.

analizatorii

Analizatorii (organele de simt) sunt formatiuni anatomo-functionale complexe prin care sistemul nervos central receptioneaza informatiile din mediul extern sau intern, le conduce si le transforma in senzatii specifice; astfel ei reprezinta canalele informationale ale sistemului nervos, ei contribuie la realizarea integrarii organismului intr-un tot unitar si in acelasi timp, in mediul inconjurator.

Analizatorul este alcatuit din trei segmente: periferic, de conducere si central.

·        Segmentul periferic (receptorul) este o structura specializata cu proprietatea de a receptiona stimuli fizici sau chimici, de a-i transforma in excitatii-impuls nervos si de a-i transmite pe caile de conducere; dupa criteriul topografic, receptorii sunt clasificati in: exteroceptori, interoceptori si proprioceptori.

·        Segmentul de conducere este alcatuit din caile nervoase respective (aferente) care au rolul de a transmite impulsurile nervoase aparute in receptori, pana la centrii nervosi superiori. Caile ascendente sunt directe sau indirecte. Pe calea directa (spino-talamo-corticala), impulsurile ajung rapid datorita unor sinapse reduse, intr-o arie corticala senzitiva specifica. Pe calea indirecta (sistemul reticulat ascendent, activator), impulsurile sunt conduse lent si proiectate cortical in mod difuz si nespecific.

·        Segmentul central este reprezentat de zona corticala specifica, in care se opereaza analiza si sinteza informatiei primite prin stimulii nervosi, in urma carora vor rezultasenzatii specifice (vizuale, auditive, ) si constiente.

EXTEROCEPTORII .      Analizatorul cutanat (somestezic) este un analizator fizic de contact; se receptioneaza si se analizeaza simtul tactil, depresiune si sensibilitatea vibratorie, termica si dureroasa. Stimulul comun este deformarea tegumentului superficial - in cazul tactului, profunda - in cazul presiunii si repetata rapid - in cazul vibratiilor.

Cand excitantul este slab, avem o sensibilitate de atingere (de contact).

            Fibrele nervoase de la nivelul pielii reprezinta dendritele neuronilor senzitivi din ganglionii spinali ai nervilor rahidieni si din ganglionii senzitivi de pe traiectul nervilor cranieni: fibrele nervoase de la nivelul pielii sunt de doua tipuri:

-         Terminatii nervoase libere, cu aspect arborescent, care se gasesc in derm si epiderm. In epiderm patrund sub forma unor firisoare ramificate butonate, amielinice, printre celulele stratului granulos, in jurul foliculilor pilosi, sau formeaza meniscurile Merkel; ele au rolul de a receptiona excitatiile dureroase, tactile, ale miscarii firelor de par.

In derm se gasesc terminatii nervoase libere, am 959g69j ielinice, care formeaza arborizatii in jurul vaselor sanguine si in papilele dermice. Aceste fibre receptioneaza excitatiile tactile foarte fine.

-         Terminatii nervoase senzitive incapsulate; sunt formatiuni conjunctivo-nervoase, situate in derm si hipoderm; se mai numesc corpusculi senzitivi. Analizatorul olfactiv este, ca si cel gustativ, un analizator chimic de contact (chemoreceptor).

¨      Segmentul periferic este reprezentat prin prelungirile dendritice ale celulelor olfactive (neuroni bipolari) din mucoasa nazala olfactiva, care captuseste partea superioara a cavitatii nazale, pe o suprafata de cca 2,40 cm²/fosa.

Mucoasa nazala olfactiva este formata dintr-un epiteliu si un corion.

Epiteliul este alcatuit din celule olfactive, celule de sustinere si celule bazale. Celulele olfactive (neuronii olfactivi periferici) au spre exterior o prelungire dendritica cu o umflatura (buton olfactiv) de la care pleaca o arborizatie din 5-6 cili olfactivi; spre interior ele prezinta cate o prelungire axonica, care, dupa ce strabate corionul, intra in structura nervului olfactiv; celulele olfactive (= neuroni bipolari) reprezinta receptorii olfactivi.

Corionul este o patura  conjunctiva in care se gasesc glande mucoase ce produc mucusul, cu rol in umezirea mucoasei nazale pentru intretinerea starii ei functionale.

¨      Segmentul intermediar, de conducere a analizatorului olfactiv, este format din doua portiuni:

-         nervul olfactiv (= axonii celulelor olfactive, receptorii) care va strabate lama ciuruita a etmoidului si va intra in bulbul olfactiv al rinencefalului; celulele olfactive reprezinta protoneuronii caii olfactive - axonii lor vor face sinapse cu dendritele celulelor mitrale din bulbul olfactiv;

-         a doua portiune a segmentului intermediar se afla in rinencefal si este reprezentata de axonii celulelor mitrale(= deuteroneuronii caii olfactive), care vor constitui tractusul olfactiv.

¨      Segmentul central al analizatorului este reprezentat de girusul hipocampic, trigonul olfactiv, substanta perforata anterioara si girusul subcalos.

Omul poate diferentia intre 2000 si 4000 de mirosuri diferite; el este considerat microsmatic ca majoritatea primatelor. Mecanismul discriminarii olfactive nu este inca bine cunoscut, dar este dovedit ca nu se datoreaza unor receptori specifici. Cercetarile au aratat ca prin tractul olfactiv exista un flux continuu de impulsuri, iar sub influenta substantelor odorante se modifica frecventa si gruparea in serii a acestor impulsuri.  Analizatorul vizual. Simtul vazului, alaturi de simtul auditiv si cel kinestezic, are rol important in orientarea constienta in spatiu si in mentinerea echilibrului corpului. Vederea furnizeaza peste 90% din informatiile asupra mediului inconjurator si are o importanta fiziologica considerabila nu numai in diferentierea luminozitatii, formei si culorilor obiectelor, dar si in mentinerea tonusului cortical, atentiei.

Analizatorul optic este alcatuit din receptorul vizual, calea optica si centrii corticali de analiza si sinteza a informatiilor vizuale.

v     Segmentul periferic este un organ pereche format din globul ocular si organele anexe globului ocular; el este asezat in orbita si are o forma mai mult sau mai putin sferica, putin turtit de sus in jos (diametrul vertical este de cca 23 mm, iar cel antero-posterior este de 25 mm - acesta numit si axul anatomic al ochiului, poate avea variatii mai mici sau mai mari si poate influenta functionarea ochiului.

Globul ocular este invelit, de la locul de patrundere a nervului optic pana aproape de cornee, de o membrana conjunctiva, fibroasa, numita capsula Tenon; intre aceasta si peretele osos orbitar exista o masa de tesut adipos cu rol protector.

analizatorii senzitivi la om

Analizatorii (organele de simt) sunt formatiuni anatomo-functionale complexe prin care sistemul nervos central receptioneaza informatiile din mediul extern sau intern, le conduce si le transforma in senzatii specifice; astfel ei reprezinta canalele informationale ale sistemului nervos, ei contribuie la realizarea integrarii organismului intr-un tot unitar si in acelasi timp, in mediul inconjurator.

Analizatorul este alcatuit din trei segmente: periferic, de conducere si central.

·        Segmentul periferic (receptorul) este o structura specializata cu proprietatea de a receptiona sistemul fizici sau chimici, de a-i transforma in excitatii-impuls nervos si de a-i transmite pe caile de conducere; dupa criteriul topografic, receptorii sunt clasificati in: exteroceptori, interoceptori si proprioceptori.

·        Segmentul de conducere este alcatuit din caile nervoase respective (aferente) care au rolul de a transmite impulsurile nervoase aparute in receptori, pana la centrii nervosi superiori. Caile ascendente sunt directe sau indirecte. Pe calea directa (spino-talamo-corticala), impulsurile ajung rapid datorita unor sinapse reduse, intr-o arie corticala senzitiva specifica. Pe calea indirecta (sistemul reticulat ascendent, activator), impulsurile sunt conduse lent si proiectate cortical in mod difuz si nespecific.

.    Segmentul central este reprezentat de zona corticala specifica, in care se opereaza analiza si sinteza informatiei primite prin stimulii nervosi, in urma carora vor rezulta senzatii specifice (vizuale, auditive, ) si constiente.     Analizatorul cutanat (somestezic) este un analizator fizic de contact; se receptioneaza si se analizeaza simtul tactil, depresiune si sensibilitatea vibratorie, termica si dureroasa. Stimulul comun este deformarea tegumentului superficial - in cazul tactului, profunda - in cazul presiunii si repetata rapid - in cazul vibratiilor.

Cand excitantul este slab, avem o sensibilitate de atingere (de contact).

            Fibrele nervoase de la nivelul pielii reprezinta dendritele neuronilor senzitivi din ganglionii spinali ai nervilor rahidieni si din ganglionii senzitivi de pe traiectul nervilor cranieni: fibrele nervoase de la nivelul pielii sunt de doua tipuri:

-         Terminatii nervoase libere, cu aspect arborescent, care se gasesc in derm si epiderm. In epiderm patrund sub forma unor firisoare ramificate butonate, amielinice, printre celulele stratului granulos, in jurul foliculilor pilosi, sau formeaza meniscurile Merkel; ele au rolul de a receptiona excitatiile dureroase, tactile, ale miscarii firelor de par.

In derm se gasesc terminatii nervoase libere, am 959g69j ielinice, care formeaza arborizatii in jurul vaselor sanguine si in papilele dermice. Aceste fibre receptioneaza excitatiile tactile foarte fine.Analizatorul vestibular face parte dintr-un sistem care receptioneaza, transmite si analizeaza pozitia si miscarea in spatiu a corpului omenesc.

§         Segmentul periferic se gaseste in ampulele canalelor semicirculare, utricula si sacula. Canalele semicirculare membranoase, care prin ambele extremitati comunica cu utricula, sunt orientate in cele trei planuri ale spatiului. Fiecare canal semicircular prezinta la baza sa cate o dilatatie - ampula , in care se gasesc crestele ampulare. O creasta ampulara este formata din celule epiteliale de sustinere si celule senzoriale (receptoare) ciliate, cufundate intr-o masa gelatinoasa. In utricula si in sacula se afla de asemenea cate o proeminenta - macula(pata auditiva), formate si ele din celule epiteliale de sustinere si celule senzoriale ciliate acoperite de o substanta gelatinoasa - membrana otolitica, care contine granulatii calcaroase - otolite.

-  ]]

razboaiele ruso-turce

Războiul a izbucnit în contextul războaielor napoleoniene. Sultanul otoman, încurajat de înfrângerea suferită de ruși la Austerlitz, a detronat domnitorulMunteniei Constantin Ipsilanti și pe cel al Moldovei Alexandru Moruzi, amândoi fiind considerați rusofili. În același timp, francezii, aliați în acel moment cu Turcia, au ocupat Dalmația și amenințau cu o eventuală invazie în Moldova și Muntenia. Pentru a asigura siguranța frontierelor sudice ale imperiului împotriva unui atac al francezilor, rușii au mutat o armată cu un efectiv de 40.000 de oameni în Principatele Dunărene. Ca răspuns imediat, turcii aublocat traficul navelor rusești prin strâmtori și au declarat război Rusiei.

La începutul conflictului, țarul nu s-a grăbit să implice masiv armata rusă împotriva turcilor, de vreme ce armata țaristă era implicată în luptele din Prusiacu forțele lui Bonaparte. În Muntenia, atacul masiv otoman care viza ocuparea Bucureștiului a fost oprit la Obilești de Mihail Miloradovici și cei numai 4.500 de soldați (2 iunie 1807).

În Armenia, contele Gudovici, comandând un contingent de 7.000 de soldați, a reușit să distrugă puternica armată otomană de peste 20.000 de soldați în bătălia de la Arpachai, (18 iunie 1807).

În același timp, flota rusă din Marea Neagră de sub comanda amiralului Dmitri Seniavin a blocat strâmtorile și a distrus flota otomană în bătăliileDardanellelor și Athosului.În acest punct, războiul părea că se va sfârși după semnarea păcii de la Tilsit dintre Franță și Rusia. Tarul Alexandru I, după ce fusese silit de Napoleon Bonaparte să semneze un armistițiu cu turcii, a folosit răgazul obținut pentru transferarea unor noi efective din Prusia în Basarabia. După ce armata sa din zona de sud a ajuns la un efectiv de 80.000 de oameni, țarul a hoptărât redeschiderea ostilităților cu turcii. Dacă timp de un an bătrânul comandantProzorovski (76 de ani) nu a reușit să obțină progrese importante, noul comandant al forțelor imperiale ruse, Prințul Bagration a trecut la acțiuni foarte hotărâte, a traversat Dunărea și a ocupat Dobrogea. Bagration a trecut la asedierea pozițiilor fortificate otomane de la Silistra, dar temându-se de înaintarea unei armate turcești de 50.000 de oameni venită în sprijinul asediaților, a evacuat Dobrogea și s-a retras pe pozițiile de plecare din Basarabia.

În 1810, luptele au fost reluate de armatele țariste aflate sub comanda fraților Kamenski au atacat cu vigoare și au distrus forțele otomane din Pazardjik(22 mai). Fortăreața de la Silistra a fost izolată, iar garnizoana turcă s-a predat pe 30 mai. Încurajați de acest succes, frații Kamenski au asediat zece zile mai târziu puternica fortăreață de la Șumla. Aici, turcii au respins atacul rușilor, provocându-le pierderi importante, rezultate la fel de proaste obținând armata țaristă și în cazul asaltului fortăreței de la Ruse de pe 22 iulie. Fortăreața de la Ruse a fost cucerită de ruși pe 9 septembrie. După ce comandantul rus Kamenski a fost ucis în luptă, noul comandant Mihail Kutuzov a acționat cu multă prudență și a evacuat Silistra și s-a retras spre nord.

Încetarea războiului și acordul de pace[modificare | modificare sursă]

Manevra înșelătoare a lui Kutuzov l-a determinat pe comandantul otoman Ahmed Pașa să-și conducă cei 60.000 de oameni într-un atac împotriva rușilor. Bătălia dintre cele două forțe a avut loc pe 22 iunie 1811 lângă Ruse. Deși ofensiva turcă a fost respinsă, Kutuzov a hotărât să se retragă în Basarabia. La începutul lunii octombrie, un puternic detașament rus a traversat în condițiile unui secret desăvârșit Dunărea și pe 2 octombrie a atacat în toiul nopții forțele lui Ahmed Pașa. Peste 9.000 de otomani au fost uciși. Ahmed Pașa a fost învins, predându-se împreună cu forțele sale lui Kutuzov pe 23 noiembrie.

Pe 28 mai 1812, Kutuzov a semnat Pacea de la București, prin care Imperiul Otoman ceda Basarabia. Tratatul a fost aprobat de țarul Alexandru I pe 11 iunie 1812, cu doar o zi înainte de declanșareainvadării Rusiei de către armatele napoleoniene.