Aparatul cardiovascular

                           Aparatul cardiovascular
Aparatul cardiovascular/circulator este un aparat ce permite circularea sângelui și limfei în corp pentru a transporta nutrienți, oxigen, dioxid de carbon etc. Acesta este compus din inimă și vasele de sânge, arterele, venele și capilarele ce sunt răspândite într-o rețea deasă prin tot corpul.
Inima este singurul organ muscular care se contractă ritmic, fără întrerupere, din viața embrionară până la moarte. Automatismul cardiac este asigurat de un centru specializat (nodul sinusal situat în atriul drept), de la care pornește stimulul cardiac și de unde este transmis mai departe de nodulul atrioventricular (situat în septul inter-atrial), apoi de fasciculul His (din septul interventricular) și rețeaua Purkinje (din pereții ventriculari a căror activitate electrică dau undele pozitive și negative pe electrocardiogramă .
Inima, în greutate de 350 grame la un adult, are forma unui con cu vârful îndreptat în jos, iar baza corespunde marilor vase (venele cave, artera pulmonară, aorta). Este un organ muscular ai cărui pereți au patru straturi: pericardul - sac fibros în care este adăpostită inima , miocardul (mușchiul inimii), căptușit în interior de endocard, iar la exterior de o membrană seroasă, epicardul.^[1] Pompa cardiacă are patru camere: atriul drept și stâng (sau urechiușa dreaptă respectiv stângă) cu pereții subțiri - camerele de primire - și ventriculul drept și stâng cu pereții mai groși, care constituie pompa efectivă .
Arterele reprezintă cele mai mari vase de sânge. Au rolul de a transporta sânge oxigenat de la inimă înspre țesuturi și organe.
Venele sunt responsabile cu transportarea sângelui dezoxigenat din țesuturi organe înapoi la inimă. Spre deosebire de artere, delimitarea între tunici nu e uniformă.

Pomparea sângelui și ciclul cardiac 

Pomparea sângelui se realizează cu miocardul. Când acesta se contractă, sângele trece din ventricule în arterele pulmonare, respectiv în aortă, etapa numindu-se sistolă. După contractare, urmeazădiastola, unde sângele intră în atrii din venele cavă superioară și inferioară și din venele pulmonare, iar apoi în ventricule.

Mica și marea circulație

Circulația este reprezentată de două etape: diastola și sistola. Acestea influențează presiunea arterială și zgomotele inimii.

Diastola

Diastola, numită și mica circulație, este reprezentată de trecerea sângelui în atrii din venele cave superioară și inferioară (atriul drept) și din venele pulmonare (atriul stâng) iar apoi în ventriculele respective. În această etapă presiunea arterială este cea mai scăzută.

Sistola

Sistola, numită și marea circulație, reprezintă trecerea din ventricule a sângelui în arterele pulmonare (ventriculul drept) și în aortă (ventriculul stâng). Acesta se face prin contracția mușchiului inimii. În această etapă presiunea arterială este cea mai mare. Tot aici se aude bătaia specifică a inimii.

SISTEMUL MUSCULAR

                           SISTEMUL MUSCULAR
Sistemul muscular este alcătuit din aproximativ 300 de mușchi scheletici dintre care aproximativ 125 de perechi  sunt cei mai importanți ,fiind implicați în  menținerea poziției și mișcărilor de bază .
Mușchii sunt de trei tipuri :mușchi scheletici ,mușchi cardiaci și mușchi netezi .
Mușchiul cardiac este alcătuit din fascicule celulare strîns unite și intercalate .
Mușchiul neted este alcătuit din celule care nu  prezintă  striați.
ȚESUTUL MUSCULAR:
Mușchii prezintă o porțiune centrală  numită corpul mușchiului și două extremități numite tendoane .
Structura mușchiului :
Unitatea structurală a muşchilor scheletici este fibra musculară striată, care are o lungime de 5 pînă la 12 cm. Fibra musculară striată este alcătuită din numeroase miofibrile (elementul contractil al fibrei musculare). La un muşchi scheletic se disting o parte cărnoasă numită corp muscular şi două extremităţi numite tendoane: una prin care se fixează de osul imobil în timpul contracţiei numită origine şi alta prin care se prinde de osul mobil numită inserţie.
 Mușchii conțin: apă (75%), substanțe minerale, substanțe organice specifice (miozina, actomiozina) și substanțe energetice (adenozintrifosfatul, fosfocreatina, glicogenul, acidul lactic). 
Alături de schelet, musculatura contribuie hotărîtor la determinarea și influențarea formei corpului, diferețierea ei fiind în strînsă legătură cu dezvoltarea scheletului. Mișcările pe care mușchii le efectuează în jurul axelor care trec prin articulații sunt: 
- flexia (apropierea a două segmente legate printr-o articulație, micșorîndu-se unghiul dintre ele) 
- extensia (mișcarea contrară flexiei, unghiul dintre segmente putînd ajunge la 180 grade sau chiar mai mult)
- abducția (îndepărtează un segment sau membrul în întregime de corp) 
- aducția (apropie aceleași elemente de trunchi) 
- rotația internă (un segment sau întreg membrul se rotește înspre corp, în jurul axului sau vertical) 
- rotația externă (mișcarea inversă prin care membrul se învîrte în afară în jurul aceluiași ax).

GLANDELE EXOCRINE ALE SISTEMULUI DIGESTIV

GLANDELE EXOCRINE ALE SISTEMULUI DIGESTIV
O glandă este un organ situat în corpul unui animal, care sintetizează o substanță deosebită, pe care o poate trimite direct (glandă endocrină) în circuitul sanguin sub formă hormoni (și cei ce produc laptele matern) sau o eliberează sub formă de secreție exocrină (glandă exocrină) prin cavitățile din interiorul corpului sau de la suprafața acestuia.
În organism există două tipuri de glande, organe care produc secreții: glande cu secreție externă sau glande exocrine ale căror secreții nu se varsă în sânge (glanda lacrimală, salivară, glandele care secretă sucuri digestive etc.) și glande cu secreție internă sau glande endocrine, ale căror secreții numite hormoni se varsă în sânge. Hormonii au rolul de a regla buna funcționare a tuturor organelor din corp, care asigură creșterea, perpetuarea speciei, adaptarea la mediu etc. Unele glande endocrine sunt unice: hipofiza, tiroida, pancreasul. Alte glande endocrine sunt glande pereche: paratiroide, suprarenale, genitale (ovarele și testiculele). Glandele exocrine, adică cele cu secreție externă, aruncă substanța produsă în exterior fie direct (la suprafața pielii), fie indirect (în tubul digestiv, bronhii, căile genitale sau urinare). Ele sunt adesea dotate cu un canal excretor.
Glandele pot fi împărțite în 2 categorii:

• Glandele endocrine - glandele care secretă produsul lor prin lamina bazală și nu dispun de un sistem de canale.
• Glandele exocrine - care secretă produsele lor printr-un canal sau direct la suprafața apicală, glande care pot fi clasificate la rândul lor în trei grupe:
  • Glandele apocrine - o parte din secreția corpului celulei se pierde în timpul secreției. Glandele apocrine sunt adesea invocate când se vorbește despre glandele sudoripare apocrine, cu toate că se consideră că glandele sudoripare apocrine nu pot fi adevăratele glande apocrine, deoarece ele nu folosesc metoda apocrină de secreție.
  • Glandele holocrine - întreaga celulă se dezintegrează cu scopul de a secreta substanțele sale (de exemplu glandele sebacee).
  • Glandele merocrine - celulele secretă substanțele proprii prin exocitoză (de exemplu glandele mucoase și seroase). De asemenea numite și "ecrine".

Produsul secretat de o glandă exocrină poate fi, de asemenea, inclus într-una din următoarele trei categorii:

• Glandele seroase - care secretă un produs apos, de multe ori bogat în proteine.
• Glandele mucoase - care secretă un produs vâscos, bogat in carbohidrați (de exemplu glicoproteine).
• Glandele sebacee - care secretă un produs de lipide. Aceste glande sunt cunoscute și sub numele de glande de ulei.
• 
• Fiecare glandă este formată dintr-o excrescență de pe suprafața epitelială. Această excrescență poate să aibă la început o structură tubulară, însă în alte cazuri, glandele se pot forma ca o coloană solidă de celule care ulterior devin tubulare.
  În timpul procesului de creștere, coloana de celule se poate divide sau poate să genereze ramificații, caz în care se formează o glandă compusă. La majoritatea glandelor numărul de ramificații este limitat, la altele însă (salivare, pancreas) se formează în final o structură foarte mare prin creștere repetată și prin sub-divizare. De regulă ramificațiile nu se unesc unele cu altele, însă într-un singur caz cum este ficatul, acest proces apare atunci când este produsă o glandă reticulată compusă. La glandele compuse se găsește mai frecvent un epiteliu tipic sau secretor, care formează partea terminală a fiecărei ramificații iar fragmentele de unire provenite dinspre canale sunt căptușite cu celule epiteliale mai puțin modificate.
• 

AMINELE-CHIMIE

                  AMINELE -CHIMIE
Aminele sunt compuși organici care conțin în molecula lor grupa amino (-NH₂) legată de un radical hidrocarbonat. Aminele seamănă structural cu amoniacul, cu diferența că unul sau mai mulți atomi dehidrogen sunt înlocuiți cu substituenți precum grupe alchilice sau arilice. Nu trebuie făcută confuzie între amine și amide. Acestea din urmă au formula chimică R-C(O)NH₂, unde C(O) reprezintă o grupă carbonil. Aminele și amidele au structuri și deci proprietăți diferite, deci distincția este din punct de vedere chimic foarte importantă. Ambiguă este situația în care aminele în care grupa NH₂ este înlocuită cu o grupă NM, unde M este un metal, se numesc amide .
Formula generală a aminelor este de forma 

Legăturile de hidrogen influențează semnificativ proprietățile aminelor primare și secundare, ca și a derivaților lor. Prin urmare, punctele de fierbere ale aminelor sunt ridicate.

Aminele inferioare, precum metil, dimetil, trimetil sau etil amina sunt gaze cu un miros de amoniac și sunt solubile în apă. Aminele cu masă moleculară medie sunt lichide, parțial solubile în apă și au un miros de pește. Aminele superioare sunt solide, inodore și insolubile în apă. Cu cât numărul de carboni din catenă este mai mare, solubilitatea lor în apă scade.

Aminele alifatice sunt solubile în solvenți organici, în special în cei polari. Aminele primare reacționează cu cetonele, precum acetona, și majoritatea aminelor sunt incompatibile cu cloroformul sau tetraclorura de carbon.

Aminele aromatice, precum anilina, au punctele de fierbere mai joase decât restul, datorită imposibilității de a crea legături de hidrogen puternice. Tot de aceea solubilitatea lor în apă este redusă, deși se dizolvă în solvenți organici. Aceste amine sunt toxice și sunt foarte ușor absorbite prin piele .

MODERNISMUL-limba și literatura română

MODERNISMUL-limba și literatura română

În literatura română, modernismul a apărut la sfîrșitul secolului al XIX-lea, fiind prefigurat de creatorii afiliați simbolismului și naturalismului, între primii interesați de experiența subiectivă și de studiul psihologiei personajelor .

Modernismul în literatura română a durat pînă la încheierea perioadei interbelice și a cuprins tendințe și concepții noi, între care: expresionismul (astfel de tendințe pot fi recunoscute în scrierile de Lucian Blaga), ermetismul (Ion Barbu), experimentele avangardiste (dadaismul lui Tristan Tzara, suprarealismul) ș.a. Acestora se adaugă estetica urîtului, inițiată de poetul Tudor Arghezi.

Modernismul este o mișcare culturală, artistică și ideatică care include artele vizuale, arhitectura, muzica și literatura progresivă care s-a conturat în circa trei decenii înainte de anii 1910 - 1914, când artiștii s-au revoltat împotriva tradițiilor academice și istorice impuse și considerate standard ale secolelor anterioare, începând cu cele alesecolului al XIV-lea și culminând cu rigiditatea și "osificarea" academismului secolului al 19-lea .

MIRCEA CĂRTARESCU

           MIRCEA CĂRTARESCU
                                                                                                                    Mircea Cărtărescu (n. 1 iunie 1956 în București) este un poet, prozator, critic literar și publicist român.
Mircea Cărtărescu s-a născut pe data de 1 iunie 1956, în București.  Despre copilăria sa, el va afirma că ea „reprezintă principala sa experiență existențială și singura pe care a trăit-o atent”.  Face parte din grupul poeților optzeciști care au frecventat Cenaclul de Luni condus de criticul literar Nicolae Manolescu, dar în timpul studenției a participat și la ședințele cenaclului „Junimea”, conduse de Ovid S. Crohmălniceanu. Absolvent al liceului „Dimitrie Cantemir” din București, el va urma cursurile Facultății de Limbă și Literatură Română.  În 1980 prezintă teza de licență despre imaginarul poetic eminescian din poezia postumă, care s-a transformat în volumul "Visul chimeric", reeditat în anul 2011.  În anul 1999 obține doctoratul în literatură română cu o teză despre Postmodernismul românesc,  coordonată de profesorul Paul Cornea, publicată în același an la editura Humanitas, de asemenea reeditată. 
Un proiect unic în felul său este Levantul, o epopee eroicomică dar și un periplu prin istoria literaturii române. Procedeul a fost utilizat și de scriitorul irlandez James Joyce în capitolul intitulat Boii soarelui din romanul Ulise. Scriitorul reciclează toate stilurile poetice, de la Dosoftei la Nichita Stănescu. Este considerat de multi drept un teoretician important al postmodernismului românesc, și un autor contemporan de succes, apreciat atât în țară cât și în străinătate.
Între anii 1980 și 1989 a fost profesor de limba română la o școală generală, apoi funcționar la Uniunea Scriitorilor, iar apoi redactor la revista Caiete Critice.  Din anul 1991 este lector la catedra de Istoria literaturii române a Facultății de Litere a Universității din București. Din anul 2004 este conferențiar la aceeași catedră.
Actualmente, Mircea Cărtărescu este conferențiar universitar la Catedra de literatură română a Facultății de Litere a Universității din București.  Mircea Cărtărescu este căsătorit cu poeta Ioana Nicolaie.  Ultimele sale cărți publicate, De ce iubim femeile și Frumoasele străine i-au adus un succes de box-office, figurând pe lista de cărți best-seller ale editurii care îi publică toate cărțile și cu care a semnat un contract de exclusivitate.