CLASICISMUL

                          CLASICISMUL       
Clasicismul este un curent literar-artistic - având centrul de iradiere în Franța, ale cărui principii au orientat creația artistică europeană între secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Pornind de la modelele artistice (arhitectură, sculptură, literatură) ale Antichității, considerate ca întruchipări perfecte ale idealului de frumusețe și armonie, clasicismul aspiră să reflecte realitatea în opere de artă desăvârșite ca realizare artistică, opere care să-l ajute pe om să atingă idealul frumuseții morale. Urmărind crearea unor opere ale căror personaje să fie animate de înalte idealuri eroice și principii morale ferme, scriitorii clasici s-au preocupat în mod special de crearea unor eroi ideali, legați indisolubil de soarta statului, înzestrați cu cele mai înalte virtuți morale și capabili de fapte eroice. Aceste personaje, de regulă regi sau reprezentanți ai aristocrației, erau prezentați în odă, imn, poem epic, tablou istoric, tragedie, socotite ca specii superioare ale literaturii. 

Caracteristici

• Imitarea naturii în aspectele esențiale ale omului și vieții, după modelul antic
• Finalitatea operei clasice este deopotrivă estetică și etică
• Cadrul de desfașurare a ceea ce gândesc și înfaptuiesc personajele este unul decorativ, rece și indiferent, fără vreo influență asupra acestora
• Sublininează necesitatea de a realiza o armonie internă a operei, obligația de a nu amesteca genurile și de a respecta principiul verosimilității
• Eroii clasici sunt oameni tari, proprii lor stăpâni care-și fac întodeauna datoria, învingându-și sentimentele potrivnice .                                                                                                          
• 
• 

ROMANTISMUL

                          ROMANTISMUL
Romantismul (numit și Perioada Romantică) a fost o mișcare artistică, literară și intelectuală apărută în Europa pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, atingând apogeul pe la începutul anilor 1800. În mare parte o reacție împotriva Revoluției Industriale, cât și împotriva normelor politice și sociale aleIluminismului. Își face cel mai simțită prezența în artele vizuale, literatură și muzică, dar de asemenea a avut un impact și asupra istoriografiei, educației și istoriei naturale .
  Romantismul a luat nastere in Anglia, de unde s-a extins in Germania si Franta, apoi in intreaga Europa. Acest curent cultural, care s-a manifestat nu numai in literatura, ci si in artele plastice si in muzica, s-a ridicat impotriva rigorilor, a dogmatismului estetic, a ratiunii reci si a ordinii, propunandu-si sa iasa din conventional si abstract. Romantismul a sustinut manifestarea fanteziei si exprimarea sentimentelor, a originalitatii, spontaneitatii si sinceritatii emotionale, promovarea libertatii de expresie. Altfel spus, romantismul a pledat pentru explorarea universului interior al omului.
    Teoreticianul romantismului european este considerat Victor Hugo, care a trasat si a identificat directiile si trasaturile acestui curent cultural in "Prefata" de la drama "Cromwell" (1827), un adevarat program-manifest.
    Printre reprezentantii europeni ai romantismului literar, se pot enumera scriitorii: Victor Hugo, Lamartine, Vigny, Musset (Franta) Schiller, Heine, Grimm (Germania), Byron, Shelley, Keats, Scott (Angiia) Manzoni, Leopardi (Italia), Puskin, Lermontov (Rusia).
    Literatura romantica si-a gasit sursele ideatice si de expresie in operele sociologice sau filozofice ale lui J.J.Rousseau, Kant, Shelling, iar romantismul tarziu a fost dominat de infiuenta ideilor metafizice ale lu Hegel, Schopenhauer, Nietzsche, Kierkegaard si altii.
    In literatura romana se pot identifica trei etape: preromantismul romantismul si postromantismul.
    Romantismul a fost precedat de o formula literara de tranzitie de la iluminism spre romantism, numita preromantism, reprezentat de Vasile Carlova, Ion Heliade Radulescu, Grigore Alexandrescu, Vasilt Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, scriitori cunoscuti si sub numele de pasoptisti.
    Romantismul romanesc a fost reprezentat in mod stralucit de Mihai Eminescu, care este considerat ultimul mare romantic european incheind, asadar, romantismul universal.
   Caracteristicile romantismului

• Introducerea unor noi categorii estetice: uratul, grotescul fantasticul, macabrul, pitorescul, feericul, precum si a unor specii literare inedite: drama romantica, meditatia, poemul filozofic, nuvela istorica;
• Cultiva sensibilitatea, imaginatia si fantezia creatoare minimalizand ratiunea si luciditatea;
• Promoveaza inspiratia din traditie, folclor si din trecutu istoric, pe care il considera opus realitatii contemporane, de care era dezamagiti, fiind preocupati de reflectarea in opere a specificului nations (culoarea locala);
• Evadarea din lumea reala se realizeaza prin vis sau somn (miti oniric), intr-un cadru natural nocturn;
• Contemplarea naturii se concretizeaza prin descriere peisajelor sau a momentelor anotimpurilor in pasteluri si prin reflect asupra gravelor probleme ale universului in meditatii,
• Acorda importanta deosebita sentimentelor omenesti, ca predilectie iubirii, trairile interioare intense fiind armonizate cu peisajul naturii ocrotitoare sau participative;
• In genul liric se manifesta inovatii prozodice si suprematia subiectivismului, a pasiunii inflacarate, a fanteziei debordante;
• Construirea eroilor  exceptionali, care actioneaza in imprejurari iesite din comun, precum si portretizarea omului de geniu si conditia nefericitii a acestuia in lume; personajele romantice nu sunt dominate de ratiune, ci de imaginatie si de sentimente;
• Preocuparea pentru definirea timpului si a spatiului nemarginite, ca proiectie subiectiva a spiritului uman, conceptie preluata din lucrarile filozofilor idealisti;
• Imbogatirea limbii literare, prin includerea cuvintelor si expresiilor populare, a arhaismelor, a regionalismelor, specifice oralitatii;
• Utilizarea de procedee artistice variate, printre care antiteza ocupa locul principal atat in structura poeziei, cat si in construirea personajelor, situatiilor, ideilor sau atitudinilor exprimate;
• Ironia romantica dobandeste, adesea, accente satitice sau pamfletare, fiind un mijloc artistic folosit atat in specia literara cu nume sugestiv, satira, cat si in poeme filozofice, asa cum se manifesta in "Scrisoarea I" de Mihai Eminescu.
• 

POSTMODERNISMUL

                                  POSTMODERNISMUL
Postmodernismul s-a declanșat în literatura română în a doua jumătate a anilor șaizeci și continuă să existe până în zilele noastre. Problematica delimitării acestuicurent, recunoscut pentru dificultatea de a primi o definiție unică, implică nevoia de raportare la o direcție literară opusă desfășurată sincron, anume modernismul. În cultura română, regimul politic a favorizat opere care să continue direcția modernistă manifestată în perioada interbelică, în schimb mușamalizând creațiile autorilor interesați de o estetică nouă, de avangardă. De aceea, literatura postmodernă s-a desfășurat până la sfârșitul anilor optzeci în mod subteran, materializându-se în activitatea mai multor grupuri și cenacluri literare. Din 1990, s-au publicat multe dintre operele cenzurate în deceniile anterioare; noile creații reflectă direct schimbarea regimului politic în România către unul permisiv.

După o modernitate manifestată și dezvoltată organic, în perioada interbelică, a urmat epoca neagră a proletcultismului, când au fost scrise foarte puține opere literare de valoare. În anii 1960, tradiția modernistă a fost reînnodată prin apariția unui curent denumit de Mircea Cărtărescu în studiul său, „Postmodernism românesc”, tardo-modernism, iar în alte surse, neo-modernism. Excepție făceau prozatorii din grupul Școlii de la Târgoviște (Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Tudor Țopa), cei din grupul oniric( Dumitru Țepeneag sau Leonid Dimov) sau marele poet Mircea Ivănescu. Prima izbucnire s-a produs în anii optzeci, când un grup de poeți, grupați în jurul profesorului Nicolae Manolescu au format Cenaclul de luni, în timp ce prozatorii, grupați în jurul profesorului Ovid S. Crohmălniceanuau continuat să frecventeze Cenaclul Junimea. Grupurile acestea au debutat în câteva volume colective, apoi s-au afirmat în volume colective. Între trăsăturile cele mai evidente s-ar putea aminti amestecul de narativitate și lirism în poezie, oralitatea expresiei, pastișa, parodia, colajul, jocurile de limbaj. În fond, tipologia postmodernă s-ar putea defini tocmai prin lipsa unei tipologii riguroase, prin extremă mobilitate și amestec voit al genurilor.

CHIMIE

                           FENOLUL
Fenolul, de asemenea cunoscut și ca acid carbolic, este un compus organic aromatic cu formula moleculară C₆H₅OH. Este un compus solid, cristalin, de culoare albă și volatil. Molecula este formată dintr-o grupare fenil (-C₆H₅) legată de o grupare hidroxil (-OH). Este ușor acid, și trebuie manipulat cu mare grijă deoarece poate cauza arsuri.
Fenolul este de fapt un benzen la care s-a substituit o grupare hidroxilică, de acea are un caracter ușor acid. El are punctul de topire de ca 41 °C și punctul de fiebere de 182 °C. La temperatura camerei apare sub formă de cristale incolore care prin oxidare sau impurități pot avea o culoare roz până la roșu brun. Fenolul are un miros înțepător caracterisic aromat.In contrast cu alcoolii aromatici fenolii nu au caracter nucleofil de substituție, fiind ușor electronofil în poziția „para”, fenolul este de ca 1000 de ori mai activ ca benzenul.
Sir Joseph Lister folosește pentru prima oară fenolul în anul 1865 ca antiseptic la dezinfecția rănilor, dar din cauza caracterului iritant a fost înlocuit în chirurgie de alte antiseptice. Fenolul are un efect caustic asupra membranei celulei nervoase. Din cauza efectului bactericid se folosea ca dezinfectant, fiind folosit și la cultivarea plantelor producătoare de droguri ca ierbicid. Fenolul mai este folosit la producerea rășinilor artificiale ca bachelita care este un policondensat al fenolului și formaldehidei. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, prizonierii erau omorâți în lagărele germane cu injecții intracardiace cu fenol. La construcțiile de lemn se folosește adezivul format din fenol-rezorcină-formaldehidă.

GEOGRAFIE

                                 MAREA BRITANIE
Marea Britanie  este o insulă din vestul Europei. Este înconjurată de Marea Nordului, Canalul Mânecii, Marea Irlandei și Oceanul Atlantic. Este cea mai mare dintre Insulele Britanice, care mai cuprind Irlanda, insula Man, Jersey, Guernsey, arhipelagurile Shetland și Orkney.
Denumirea Marea Britanie se mai folosește pentru desemnarea celor trei țări componente ale Regatului Unit care se află pe această insulă: Anglia, Țara Galilor și Scoția. În limba română Regatul Unit mai este uneori numit, incorect, "Marea Britanie", denumirea corectă și completă pentru statul modern fiind, "Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord".
            Relieful Angliei constă în majoritate din coline joase, despărțite, de la nord la sud, de un lanț de dealuri și munți (Cumbria, Munții Penini). Altitudinile vârfurilor muntoase nu depășesc 1000 m. Râurile engleze majore sunt Tamisa, Severn, Trent și Ouse. Cele mai importante orașe sunt Londra, Manchester, Birmingham,Leeds, Newcastle upon Tyne, Sheffield, Bristol, Liverpool, Leicester, Nottingham. Tunelul Canalului Mânecii, care începe din apropiere de Dover, face legătura cuFranța.

Regatul Unit are o economie de esență capitalistă (a patra ca mărime din lume), și este un centru comercial și financiar de frunte al lumii. În ultimele decenii, guvernul s-a angajat în privatizări majore și a crescut cheltuielile cu protecția socială.

Agricultura este intensivă, puternic mecanizată și foarte eficientă după standardele europene, producând 60% din necesarul de hrană cu doar 1% din populația activă. Regatul Unit deține mari rezerve de energie constând în cărbune, gaze naturale și petrol (ultimele două exploatate din Marea Nordului). Producția de energie contribuie la PIB cu 10%, una din cele mai ridicate rate din toate statele industrializate.

Aparatul cardiovascular

                           Aparatul cardiovascular
Aparatul cardiovascular/circulator este un aparat ce permite circularea sângelui și limfei în corp pentru a transporta nutrienți, oxigen, dioxid de carbon etc. Acesta este compus din inimă și vasele de sânge, arterele, venele și capilarele ce sunt răspândite într-o rețea deasă prin tot corpul.
Inima este singurul organ muscular care se contractă ritmic, fără întrerupere, din viața embrionară până la moarte. Automatismul cardiac este asigurat de un centru specializat (nodul sinusal situat în atriul drept), de la care pornește stimulul cardiac și de unde este transmis mai departe de nodulul atrioventricular (situat în septul inter-atrial), apoi de fasciculul His (din septul interventricular) și rețeaua Purkinje (din pereții ventriculari a căror activitate electrică dau undele pozitive și negative pe electrocardiogramă .
Inima, în greutate de 350 grame la un adult, are forma unui con cu vârful îndreptat în jos, iar baza corespunde marilor vase (venele cave, artera pulmonară, aorta). Este un organ muscular ai cărui pereți au patru straturi: pericardul - sac fibros în care este adăpostită inima , miocardul (mușchiul inimii), căptușit în interior de endocard, iar la exterior de o membrană seroasă, epicardul.^[1] Pompa cardiacă are patru camere: atriul drept și stâng (sau urechiușa dreaptă respectiv stângă) cu pereții subțiri - camerele de primire - și ventriculul drept și stâng cu pereții mai groși, care constituie pompa efectivă .
Arterele reprezintă cele mai mari vase de sânge. Au rolul de a transporta sânge oxigenat de la inimă înspre țesuturi și organe.
Venele sunt responsabile cu transportarea sângelui dezoxigenat din țesuturi organe înapoi la inimă. Spre deosebire de artere, delimitarea între tunici nu e uniformă.

Pomparea sângelui și ciclul cardiac 

Pomparea sângelui se realizează cu miocardul. Când acesta se contractă, sângele trece din ventricule în arterele pulmonare, respectiv în aortă, etapa numindu-se sistolă. După contractare, urmeazădiastola, unde sângele intră în atrii din venele cavă superioară și inferioară și din venele pulmonare, iar apoi în ventricule.

Mica și marea circulație

Circulația este reprezentată de două etape: diastola și sistola. Acestea influențează presiunea arterială și zgomotele inimii.

Diastola

Diastola, numită și mica circulație, este reprezentată de trecerea sângelui în atrii din venele cave superioară și inferioară (atriul drept) și din venele pulmonare (atriul stâng) iar apoi în ventriculele respective. În această etapă presiunea arterială este cea mai scăzută.

Sistola

Sistola, numită și marea circulație, reprezintă trecerea din ventricule a sângelui în arterele pulmonare (ventriculul drept) și în aortă (ventriculul stâng). Acesta se face prin contracția mușchiului inimii. În această etapă presiunea arterială este cea mai mare. Tot aici se aude bătaia specifică a inimii.

SISTEMUL MUSCULAR

                           SISTEMUL MUSCULAR
Sistemul muscular este alcătuit din aproximativ 300 de mușchi scheletici dintre care aproximativ 125 de perechi  sunt cei mai importanți ,fiind implicați în  menținerea poziției și mișcărilor de bază .
Mușchii sunt de trei tipuri :mușchi scheletici ,mușchi cardiaci și mușchi netezi .
Mușchiul cardiac este alcătuit din fascicule celulare strîns unite și intercalate .
Mușchiul neted este alcătuit din celule care nu  prezintă  striați.
ȚESUTUL MUSCULAR:
Mușchii prezintă o porțiune centrală  numită corpul mușchiului și două extremități numite tendoane .
Structura mușchiului :
Unitatea structurală a muşchilor scheletici este fibra musculară striată, care are o lungime de 5 pînă la 12 cm. Fibra musculară striată este alcătuită din numeroase miofibrile (elementul contractil al fibrei musculare). La un muşchi scheletic se disting o parte cărnoasă numită corp muscular şi două extremităţi numite tendoane: una prin care se fixează de osul imobil în timpul contracţiei numită origine şi alta prin care se prinde de osul mobil numită inserţie.
 Mușchii conțin: apă (75%), substanțe minerale, substanțe organice specifice (miozina, actomiozina) și substanțe energetice (adenozintrifosfatul, fosfocreatina, glicogenul, acidul lactic). 
Alături de schelet, musculatura contribuie hotărîtor la determinarea și influențarea formei corpului, diferețierea ei fiind în strînsă legătură cu dezvoltarea scheletului. Mișcările pe care mușchii le efectuează în jurul axelor care trec prin articulații sunt: 
- flexia (apropierea a două segmente legate printr-o articulație, micșorîndu-se unghiul dintre ele) 
- extensia (mișcarea contrară flexiei, unghiul dintre segmente putînd ajunge la 180 grade sau chiar mai mult)
- abducția (îndepărtează un segment sau membrul în întregime de corp) 
- aducția (apropie aceleași elemente de trunchi) 
- rotația internă (un segment sau întreg membrul se rotește înspre corp, în jurul axului sau vertical) 
- rotația externă (mișcarea inversă prin care membrul se învîrte în afară în jurul aceluiași ax).