INFORMATICA

                                            FUNCTII                                           Functia este un subprogram care calculeaza si întoarce subprogramului apelant o singura valoare. 
Forma generala a unei functii este: 
function f(x1.. xn): t; 
D1; 
begin
... 
end; 
Pentru a scrie o functie trebuie precizate: 
numele functiei precedat de cuvântul cheie function; 
parametrul(sau parametrii) sai formali (x1.. xn); 
t - tipul rezultatului obtinut prin executia functiei; 
D1 - declaratii locale ale functiei; 
instructiunile ce specifica modul în care se calculeaza rezultatul functiei pe baza parametrilor actuali. 
Parametrii formali(reprezinta argumentele functiei) sunt disponibili doar în interiorul functiei. 
Apelul unei functii este de forma: 
f(a1.. an)
unde f reprezinta numele functiei; 
(a1.. an) reprezinta parametrii actuali; 

Numarul parametrilor actuali(reprezinta expresii ale caror valori sau adrese sunt furnizate functiei) trebuie sa fie identic cu cel al parametrilor for mali. Valorile parametrilor actuali se atribuie parametrilor formali exact în ordinea precizata la definirea functiei.                                                                                                                                                                                              Rezultatul functiei este reprezentat printr-o unica valoare. 

In corpul functiei trebuie sa existe cel putin o instructiune de atribuire prin care sa se transmita numelui functiei valoarea rezultatului. 

O functie poate avea ea însasi propria-i parte declarativa, în care sunt definite constante, tipuri, variabile locale(sunt create la fiecare activare a functiei si desfiintate la completarea executiei.                                                                  Conceptul de functie corespunde celui uzua matematic si extinde pe cel de expresie Pascal.

In general textul Pascal al unei declaratii de functii are forma:
Function f(x1;…; xn) : t;
D1;
Begin
…
f:= e;
…
end; {f}
Primul rand ilustreaza antetul functiei cu:
– f: identificator reprezentand numele functiei;
– (x1;..;xn ): lista (optionala) de parametri formali reprezentand argumentele functiei;
– t: identificator reprezentand tipul rezultatului; acesta trebuie sa fie un tip simplu
(scalar) sau pointer.
Antetul este urmat de corpul functiei, format din:
– D1: declaratii locale ale functiei (optionale) grupate in sectiuni (eventual vide)scri-
se in ordinea:
label
const
type
var
function / procedure                                                                                 – begin … f:=e; … end; : instructiune compusa specificand prelucrarile de date ce se
produc prin executia functiei; numele f al functiei (fara parametri) apare cel putin
o data in partea stanga a unei instructiuni de atribuire care se executa f:=e. Rezul-
tatul intors de functie, de tipul t, este ultima valoare atribuita lui f.
Utilizarea unei functii se specifict printr-un apel de forma: f(a1, . .,an), cu
– f: numele functiei;
– (a1, . . ,an): lista de parametri actuali reprezentand expresii ale caror valori sau adrese sint furnizate functiei.
Apelul de functie este un operand intr-o expresie; el se insereaza in locul in care este
dorita valoarea produsa de functie. Cand expresia este evaluata, functia este activata, iar
operandului devine valoarea intoarsa de functie.

Functia abs(x)
Poate cea mai simpla functie matematica este |x| (modul de x sau valoarea absoluta a lui x) careia оn PASCAL оi corespunde functia abs(x). Functia abs returneaza valoarea lui x fara semn. Iata cвteva exemple: Limbajul PASCAL contine un set de functii,cunoscute oricarui program.

Exemple:
...abs(9)=9......abs(8.5)=8.5 
...abs(-9)=9.....abs(-8.5)=8.5 
...abs(0)=0......abs(-12.0)=12.0
Observatii:
daca x este real, abs(x) este de asemenea real 
daca x este оntreg, abs(x) este tot оntreg 
Remarca: 
Functia abs se aplica numai argumentelor al caror semn nu-l cunoastem. Pentru x"0, abs(x) reprezinta consum de timp si energie. Atunci cвnd stim ca x < 0, cea mai buna solutie pentru obtinerea valorii absolute a lui x este folosirea lui -x; solutia este mult mai rapida decвt prin apelarea functiei abs
Reguli:
functia abs returneaza valori оntregi daca argumentul ei este оntreg; 
functia abs returneaza valori reale daca argumentul ei este real

Functia sqrt(x)
O alta functie matematica simpla este (radacina patrata a lui x) careia оi corespunde оn PASCAL functia sqrt(x). Argumentul x poate fi real sau оntreg, dar rezultatul este оntodeauna real, оn oricare din cazuri. Este o eroare sa calculati sqrt(x) pentru valori negative ale lui x (mai mici ca zero).
Remarca: 
Functia sqrt are o quasi-inversa numita sqr care calculeaza patratul lui x - pozitiv sau negativ - cu conditia ca patratul (lui x) sa nu depaseasca maxint, pentru x оntreg, sau sa nu depaseasca maxreal (!) atunci cвnd x are valori reale. 

O numim quasi - inversa deoarece numai pentru x real si pozitiv este adevarat ca

sqr(sqrt(x))=x=sqrt(sqr(x))

si chiar оn acest caz este adevarat numai pentru x pentru care:

sqr(x)<=maxreal.
Regula: 
Functia sqrt returneaza оntotdeauna o valoare reala, indiferent de tipul argumentului (оntreg sau real).
Alte functii:
odd(x)
paritatea num lui x (false pentru x par shi true in caz contrar)
Ex:
odd(3) are valoarea true
odd(4) are valoarea de false
x mod y
restul
ex:
5mod 2 = 1
x div y
chitul
ex:
5 div 2 = 2
alte exemple:
frac(1,6)=6
int(2,6)=2
sqr(4)=16
sqrt(4)=2

MOTOARELE TERMICE

                      MOTOARELE  TERMICE                         Un motor termic este o mașină termică motoare, care transformă căldura în lucru mecanic.

Un motor termic lucrează pe baza unui ciclu termodinamic realizat cu ajutorul unui fluid.

Întrucât, conform principiului al doilea al termodinamicii, entropia unui sistem nu poate decât să crească, doar o parte a căldurii preluate de la sursa de căldură (numită și sursa caldă) este transformată în lucru mecanic. Restul de căldură este transferat unui sistem cu temperatură mai mică, numit sursă rece.                                                                                                                       Încă din veacul al doilea î.e.n., Heron din Alexandria cunoştea forţa de expansiune a vaporilor şi a construit chiar o turbină cu reacţie. Invenţia lui nu a avut succes datorită faptului că relaţiile de producţie nu erau favorabile unei aplicaţii mai largi în practică.

          Abia în 1707, Demis Papiu reactualizează problema şi construieşte o maşină cu vapori pe care o instalează pe o corabie. Principiul de funcţionare era următorul: apa fierbea într-un cazan închis şi vaporii treceau într-un cilindru care împingea un piston; mişcarea alternativă a pistonului era comandată manual prin deschiderea şi închiderea unor robinete.                                                 Mai târziu, în anul 1765, scoţianul James Watt perfecţionează maşina cu vapori, dându-i forma definitivă sub care funcţionează şi astăzi.

          De-a lungul timpului, turbinele cu vapori s-au dezvoltat foarte mult, extinzându-se pe o scară tot mai largă. Vaporii de abur au o masă specifică mult mai mică decât a apei şi de aceea trebuie să intre în paletele turbinei cu o viteză mult mai mare. Această viteză ajunge uneori la 1 km/s iar presiunea la 200 at.                            Motoarele cu ardere internă sunt motoarele termice de cea mai largă răspândire. Ele au început să evolueze mult mai târziu datorită temperaturilor dezvoltate (cca 2000 °C) în corpul motorului. Din acest motiv dezvoltarea lor a avut loc odată cu dezvoltarea metalurgiei care a ajuns să producă oţeluri şi aliaje suficient de rezistente. Avantajul acestora faţă de turbinele cu abur este în principal că au gabarite mult mai reduse şi pot fi puse in funcţiune imediat. Astăzi se construiesc asemenea maşini cu puteri de 2500 CP la o greutate de numai 500g/CP.                                                    

Elementele componente ale motorului

    Astfel putem spune că motorul cu ardere internă, cu piston, este un motor termic care, prin evoluția amestecului combustibil, transformă energia termică în lucru mecanic. Evoluția amestecului combustibil în motor este realizată cu ajutorul pistonului, care, prin intermediul mecanismului bielă-manivelă, transformă mișcarea alternativă de translație în mișcare de rotație.

                În figura de mai sus se prezintă o secțiune printr-un motor termic cu piston:

1. bujie (în cazul unui motor diesel locul bujiei este luat de injector)
2. arbore cu came
3. supapa de admisie
4. galerie de admisie
5. chiulasă
6. blocul motor
7. arbore cotit
8. bielă
9. piston
10. bolț
11. segmenți
12. galerie de evacuare
13. supapa de evacuare
14. arbore cu came                                                                                                                                                             Una dintre cele mai importante aplicaţii practice ale principiilor termodinamicii este motorul termic. În cadrul unui motor termic, căldura este extrasă dintr-o substanţă aflată la o temperatură ridicată şi convertită parţial în lucru mecanic. Putem spune deci că motoarele termice transferă lucru mecanic exteriorului în schimbul energiei primite sub formă de căldură din mediul înconjurător. Motoarele termice nu au un randament de 100%, cum de altfel niciun motor construit de mâna omului nu are. În acest caz explicaţia este că energia termică rămasă (care nu este convertită în lucru mecanic) se pierde, fiind eliberată în mediul din vecinătatea motorului, care are o temperatură mai scăzută. Cel mai cunoscut motor termic este motorul cu aburifolosit la propulsarea locomotivei cu aburi. Şi primele generatoare electrice erau tot niştemotoare termice care, asemenea locomotivei cu aburi, foloseau apa pe post de agent termic, convertind de fapt puterea aburului în expansiune în lucru mecanic (vezi figura de mai jos).
    
    
                                        În figura de mai sus, introducerea de energie în sistem sub formă de căldură duce la creşterea temperaturii agentului termic folosit (în acest caz apa), lucru care îi permite acesteia să efectueze lucru mecanic. La temperaturi ridicate aburii (apa în stare gazoasă) împing  un piston care, la rândul său, generează şi întreţine mişcarea circulară a unei roţi. Acesta este mecanismul care stă la baza funcţionării locomotivei cu aburi              
15.              
16. 
    

BIOLOGIE

                    SINDROMUL   CUSHING                          Sindromul Cushing reprezinta consecinta expunerii organismului o perioada indelungata la concentratii prea mari de cortizol.

Cortizolul este secretat de glandele suprarenale. Acestea sunt in numar de doua si sunt situate chiar deasupra rinichiului. Activitatea glandelor suprarenale este controlata de glanda hipofiza (situata la nivelul creierului) prin intermediul hormonului adrenocorticotrop (ACTH).                                                                                             Cauza cea mai frecventa a sindromului Cushing este administrarea de medicamente asemanatoare cortizolului (prednison, prednisolon, dexametazona). In acest caz se numeste sindrom Cushing iatrogen (adica care apare in urma unui act medical). Corticoterapia poate duce la sindrom Cushing indiferent de modul de administrare (pastile, injectii, creme, spray nazal, inhalator).

Corticoterapia este utilizata in boli cronice (lupus eritematos sistemic, artrita reumatoida, rectocolita ulcerohemoragica, boala Crohn, scleroza multipla, purpura trombocitopenica idiopatica, astm bronsic) sau la pacientii cu transplant de organ. Pe locul doi intre cauzele care duc la exces de cortizol se situeaza adenomul hipofizar secretant de ACTH (boala Cushing) care acopera 80% din cauzele de sindrom Cushing endogen (adica prin productie proprie de cortizol si nu prin administrarea de medicamente). La nivelul glandei hipofize apare un nodul care produce prea mult ACTH ce va stimula glandele suprarenale sa produca mult cortizol.

Afectiunea este mai frecventa la femei (raport femei/barbati =5-8/1). Vârsta medie la care apare aceasta boala este 20-40 ani. Majoritatea adenoamelor hipofizare secretante de ACTH sunt microadenoame adica au dimensiuni sub 1 cm; sub 10% sunt macroadenoame (sunt mai mari de 1 cm).

In restul de 20% cazuri de sindrom Cushing endogen cauza este la nivelul glandelor suprarenale – acestea produc prea mult cortizol. De obicei este vorba de un nodul unic pe una din glandele suprarenale (in 60% din cazuri nodulul este benign, adenom; in 40% din cazuri nodulul este malign- carcinom).

Extrem de rar sindromul Cushing apare ca urmare a unei productii prea mari de ACTH dar nu de la nivelul hipofizei ci din cancere (50% din cazuri apar in cancere pulmonare, restul in cancer pancreatic, cancer de timus, carcinom medular tiroidian, feocromocitom). In acest caz se numeste sindrom Cushing ectopic (ectopic=alt loc; adica hormonul provine din alta sursa decat cea normala). Acest tip de sindrom Cushing apare mai des la barbati.                               Simptomele sindromului Cushing se instaleaza de obicei lent. Pot sa apara:

- crestere in greutate- este cel mai frecvent simptom in cadrul sindromului Cushing dar are o sensibilitate mica (adica poate fi determinata de numeroase alte cauze). Grasimea se poate depune in special la nivelul trunchiului sau generalizat. Apare un aspect caracteristic al fetei rotund si umflat (facies in luna plina), depunere de grasime in jurul gatului si in zona umerilor (ceafa de bizon) si o talie de dimensiuni marite (sort abdominal).
- modificari ale tegumentelor: acestea devin mai subtiri, fragile, apar foarte usor vanatai (unul dintre cele mai specifice semne de sindrom Cushing, dar apare doar la jumatate dintre pacienti); ranile se vindeca cu greutate; apar vergeturi (striuri mari, rosii-violacee, pe abdomen, coapse, sani, fese); fata este rosie, cu mici vinisoare pe pometi (teleangiectazii); apare acnee pe fata, torace.
- tulburari psihice (apar la 50% dintre pacienti): tulburari de memorie, disfunctii cognitive, iritabilitate, anxietate, insomnie, depresie, psihoze.
- afectarea muschilor (masa musculara si forta musculara sunt reduse in special la nivelul mainilor si picioarelor)- aspect de “lamaie pe scobitori” (abdomen marit cu membre superioare si inferioare subtiri), pacientului ii este dificil sa urce scari, sa se ridice din scaun sau din pozitia pe vine.
- afectarea osului cu aparitia osteoporozei si a fracturilor la traumatisme minime sau fara nicio cauza aparenta, dureri de spate si scadere in inaltime (prin fracturi vertebrale), necroza aseptica de cap femural.
- din cauza eliminarilor crescute de calciu in urina pot sa apara calculi renali (pietre la rinichi).
- la femei apar dereglari de ciclu menstrual (la peste 80% dintre paciente); cresterea parului la nivelul fetei (hirsutism), caderea parului din cap. La barbati pot aparea disfunctie erectila (nu se obtine erectie), apetit sexual scazut, probleme de fertilitate.
- infectii mai frecvente (reactivarea tuberculozei, infectii fungice la nivelul pielii si unghiilor, etc).
- ulcer gastric sau duodenal.
- oboseala exagerata, umflarea picioarelor.
- hipertensiune arteriala (valori mari ale tensiunii arteriale)
- diabet zaharat (glicemii marite)
- afectare oculara (glaucom - marirea tensiunii intraoculare; exoftalmie - iesirea ochilor in afara; cataracta – opacifierea cristalinului).

In functie de cauza sindromului Cushing pot sa apara semne specifice:
- in boala Cushing (nodul la nivelul hipofizei) poate sa existe durere de cap, tulburari de vedere (pierderea vederii laterale).
- in sindromul Cushing ectopic (cancere la alte organe) evolutia simptomelor este rapida, apare hiperpigmentare (pielea se innegreste),  lipsa poftei de mancare si pierderea in greutate nu obezitate.

La copii in afara de cresterea in greutate se asociaza o intarziere de crestere (statura mica) deoarece cortizolul blocheaza cresterea. Deci daca la un copil cu probleme de greutate inaltimea este normala pentru varsta si ritmul de crestere nu a scazut, este exclus sindromul Cushing.                     Daca tabloul clinic sugereaza diagnosticul de sindrom Cushing medicul trebuie sa excluda sindromul Cushing iatrogen (adica sa verifice daca pacientul nu ia pastile care sa determine simptomele).

Daca in urma discutiei cu pacientul nu se identifica o cauza medicamentoasa, se vor efectua analize hormonale pentru confirmarea diagnosticului. Aceste analize isi propun sa evidentieze valori mari ale cortizolului.                                        Tratamentul depinde de cauza sindromului Cushing.

In sindromul Cushing iatrogen daca este posibil se va renunta la corticoterapie sau macar se vor reduce dozele. Reducerea dozelor se face intotdeauna treptat deoarece poate sa apara insuficienta corticosuprarenaliana acuta cu hipotensiune severa.

De obicei insa nu este posibil sa se intrerupa corticoterapia astfel incat se va incerca prevenirea aparitiei sau tratarea complicatiilor corticoterapiei.
Pacientul va primi tratament pentru osteoporoza daca se estimeaza ca durata corticoterapiei va depasi 3 luni (calciu, suplimente de vitamina D si bifosfonat).
In timpul corticoterapiei este bine sa se administreze medicatie care protejeaza stomacul (antiacide, inhibitori de pompa de protoni).

Tratament chirurgical
In boala Cushing, in care afectiunea este cauzata de prezenta unui nodul la nivelul glandei hipofize, tratamentul de prima intentie este cel chirurgical. Operatia este efectuata de un neurochirurg si abordul chirurgical al hipofizei este prin nas (adica nu se va taia cutia craniana).

Mai ales in cazul unui nodul mic, sub un centimetru, rata de succes a interventiei este destul de mare in centrele specializate din strainatate (pana la 85%). Daca nodulul este peste un centimetru de obicei nu se reuseste o indepartare completa a lui prin interventie chirurgicala (vindecare in 25% din cazuri).

In cazul in care cauza sindromului Cushing este un nodul din suprarenala, aceasta va fi extirpata (suprarenalectomie). In ultimul timp aceasta operatie se efectueaza, in majoritatea cazurilor, laparoscopic (adica cu o taietura foarte mica). Dupa operatia laparoscopica recuperarea este mult mai rapida si pacientul necesita mai putine zile de spitalizare.
Suprarenalectomia bilaterala totala (scoaterea ambelor glande suprarenale) este indicata ca alternativa in boala Cushing sau daca chirurgia hipofizara nu a avut succes, ca si in sindromul Cushing ectopic (care apare in cadrul altor cancere - cu tumora cauzala rezecata incomplet sau nedepistata). Se poate efectua pe cale laparoscopica.                

ISTORIE

                       REFORMELE  LUI  IOAN  CUZA                                Unirea Principatelor Române sau Mica Unire din 1859 a fost marcată şi de reformele lui Alexandru Ioan Cuza, iar de atunci, în fiecare an, la 24 ianuarie, ne amintim cu emoție și mândrie de mărețul act prin care s-au pus temeliile statului român modern. Prin Unirea Moldovei cu Muntenia se împlinea un vis, un ideal pe care poporul nostru îl nutrea dintotdeauna, fiindcă Unirea, visul tuturor românilor, vis scump venind din vechimea secolelor din vremea lui Burebista și Decebal. Era după spusele lui Bălcescu ”visarea iubită” a marilor noștri voievozi, Mircea cel Bătrân şi Ștefan cel Mare.                                                                                                                                               După alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (5 ianuarie 1859) şi al Valahiei (24 ianuarie 1859), Principatele Române, noul stat creat atunci, a militat pentru recunoaşterea graniţelor şi statalităţii sale, lucru ce se întâmpla în 1861, când capătă numele de România. Acest nou stat a fost recunoscut de Marile Puteri, prin protecţia directă a lui Napoleon al III-lea al Franţei.                                                                                                                                                                    După mandatele de prim-miniştrii ale lui Barbu Catargiu şi Crețulescu şi eşuarea lui Cuza îna-şi începe programul politic, se va forma un nou guvern, condus de Mihail Kogălniceanu, ce va iniţia ca primă reformă:secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863). Astfel, Biserică va deveni o instituţie de stat ca şi celelalte, fără vreun drept aparte. Asta însemna că o mare parte din proprietăţile funciare ce aparţineau Bisericii au fost trecute în proprietatea ţăranilor, mai exact a cincea parte din pământul ţării. Faptul că Biserica poseda o oarecare autonomie faţă de vechiul regim, a contribuit la acest lucru.

În ciuda protestelor venite de la mitropolitul Moldovei,Sofronie Miclescu, şi din partea călugărilor greci, Cuza a stabilit şi un venit de 10% asupra reprezentanţilor bisericii şi tot ce ţine de aceasta. Protestele călugărilor greci erau de așteptat, ştiindu-se faptul că mănăstirile din Muntele Athos primeau fonduri de la mitropoliţii români încă din secolul al XVI-lea.

După reformele lui Cuza, slujbele în greacă au fostinterzise, cu excepţia a trei biserici în tot statul. Cuza a mai interzis de asemenea şi tăierea pădurilor mănăstireşti, în mod abuziv, de către călugării cei lacomi de avere. Egumenii greci erau de altfel obligaţi prin decret să restituie toate bunurile şi obiectele de cult Bisericii Române ce ţinea de stat. De exemplu, episcopul cel nebun, pe nume Filotei, de la Buzău, ce stăpânea o avere considerabilă, rămase fără bunurile sale urmând a fi demis şi înlocuit din funcţie. Un lucru asemănător a păţit şi mitropolitul Moldovei Sofronie Miclescu, pentru că a avut curajul să protesteze împotriva lui Cuza, urmând a fi demis şi el din funcţie şi trimis în surghiun la Slatina, la un alt exilat, pe nume Veniamin.

La 2 mai 1864, Cuza va dizolva Adunarea Legiuitoare, şi va iniţia o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, în urma Convenţiei de la Paris; schimbările au fostsusţinute de poporprintr-un referendum. Alexandru Ioan Cuza va da decretul oficial de executare a legii averilor mănăstireşti, impuse de Kogălniceanu. Lucrurile acestea lărgeau autoritatea lui Cuza şi reducea din puterea corpului legislative, compus din Cameră şi Senat. Se va crea Consiliul de Stat pentru pregătirea legilor interne, legile fiind reprezentate de “decretele domneşti”. Puterea legislative era deţinută de cele două camere: Adunarea Electivă şi Corpul Ponderator (Senatul), fapt ce asigură trecerea de la sistemul parlamentar unicameral la cel bicameral. Senatul se compunea din 64 de membri, ce erau aleşi în majoritate de către domnitor.

În materie legislativă, domnitorul putea să aibă iniţiativa actelor normative, elaborate de Consiliul de Stat. În aceste condiţii, Corpurile legiuitoare aveau rolul de a le aproba, întărind puterea domnitorului.

Legea electorală împărţea alegătorii în două categorii: alegători direcţi şi alegători primari. Alegătorii direcţi erau toţi cei care ştiau carte, plăteau o contribuţie de cel puţin patru galbeni şi împliniseră vârsta de 25 de ani. Alegătorii primari erau neştiutori de carte,darcareplăteau o contribuţie stabilită pe categorii, de la 48 la 110 lei. Cei care nu aduceau nici o contribuţie bănească erau excluşi de la vot. Tot în timpul lui Alexandru Ioan Cuza se concepe un cod penal şi unul civil, după modelul napoleonian francez.

Prin “legea instrucţiunii publice” de la 1864, se proclama obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar. Atunci s-au stabilit trei grade de învăţământ: primar, secundar şi superior. Învăţământul primar era de patru ani, cel secundar de şapte ani, iar cel superior său universitar de trei ani.

În planul justiţiei, au luat fiinţă următoarele instanţe judecătoreşti: judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi sau Curtea de Casaţie, care era totodată şi instanţă de recurs. Elena Cuza, soţia domnitorului, va înfiinţa “Azilul de fete” ce-i va purta numele.

Crearea Universităților și a Armatei

Prima universitate din ţară ia naştere în 1860, la Iaşi şi va purta numele domnitorului. A doua va fi cea din Bucureşti, din 1864. Tot la Bucureşti va fi înfiinţată şi Şcoala Naţională de Arte Frumoase, sub conducerea lui Theodor Aman. De asemenea, o şcoală de medicină veterinară va fi inaugurată.Se va înfiinţa şi Şcoala Superioară de Ştiinţe şi Şcoala Superioară de Litere, punând bazele Universităţii de Stat din Bucureşti. Prin ajutorul acestor noi instituţii de învăţământ, se va trece de la ortografia chirilică la cea latină.

În timpul lui Cuza va luă fiinţă, în mod oficial, Armata Naţională Română. Aceasta avea ordinul şi menirea să apere integritatea statului de orice atac străin. Concentrarea unităţilor militare avea loc în tabăra de la Floreşti. Tot atunci s-a înfiinţat şi Ministerul de Război  și Arsenalul Armatei şi s-au pus bazele învăţământului militar.Cuza aînfiinţatGarda Naţională, aflată sub comanda sa, măsură în care corpul legislativ a văzut o scăpare spre un despotism absolutist, fapt ce contravenea Convenţiei de la Paris.                           Un alt tip de reformă, a fost reprezentată de ordinul fiscalităţii, unde au fost instituite o serie de impozite personale cetăţeneşti, în special cele funciare. Astfel, statul adopta o reformă modernă în ceea ce priveşte fiscalitatea. Tot atunci se organiza şi serviciul vamal, la fel şi cursul monetar, precum şi înfiinţarea unei linii de telegraf ce asigură legătura directă cu Rusia.

Reforma agrară a fost practic propusă de conservatori, dar iniţiată de Cuza. Prin legea rurală din august 1864, peste 400.000 de familii de ţărani au primit pământ, iar aproximativ 60.000 de alţi ţărani au primit teren pentru casă şi grădină. Prin această reformă agrară ce lua sfârşit în anul următor, s-a desfiinţat orice urmă de feudalism, fapt ce a dat naştere unei perioade de început a dezvoltării capitaliste româneşti. Conştiinţa ţărănimii evolua, urmând ca producţia agricolă a ţării să crească într-un ritmsemnificativ.

Cum ţăranii nu aveau banii necesari pentru a cumpăra terenurile de pământ, statul intervenea în această problemă şi astfel ţărănimea se angaja să plătească datoria către stat într-o perioadă de 30 de ani. Vechii proprietari urmau să fie despăgubiţi într-un termen de 10-15 ani. Ţăranii primeau pământ în funcţie de bunurile lor în natură, cum ar fi vite, cai etc.  Această împărţire a terenului în scop agricol se făcea şi după criterii geografice, de exemplu în Moldova dintre Carpaţi şi Prut și Câmpia Română, suprafeţele erau mai mari, astfel că ţăranii din acele zone puteau primi o suprafaţă de teren mult mai întinsă, faţă de cei din zonele de munte. De exemplu, se putea oferi o suprafaţă de1600 mp în zona de câmpie şi 1200 mp în zona de munte. Ţăranilor li s-a permis şi dreptul la pădure, pentru a aduna lemne de foc, necesare încălzirii pe timp de iarnă în mod special.

Se desființau şi taxele plătite de ţărani boierilor sub diverse forme precum dijme (claca sau zilele de meremet),urmând a fi introdus un tarif de impozitare la nivel naţional, către stat. Ţăranii care aveau pământ mai mult puteau să vândă o parte din el altor ţărani care aveau o suprafaţă mai puţin întinsă, în special celor ce primiseră teren doar pentru casă şi grădină. Lipsa unor măsurători profesionişti de terena dus la diferite dispute. Această reformă agrară practic a împiedicat o posibilă răscoală ţărănească şi a asigurat domnitorului sprijinul loial al ţărănimii. Tot atunci a început şi construcţia de căi ferate, începând cu ruta București-Giurgiu. Prin această serie de reforme naţionale, s-au pus bazele înfiinţării statului naţional român modern.

În 1864, se promulgau legi ce priveau organizarea administraţiei, iar judeţele şi comunele erau administrate de consilii alese pe baza votului cenzitar. Astfel, mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăşi un judeţ. În fruntea administraţiei judeţene era numit un prefect, în timp ce în fruntea unei plase un subprefect. Primarii conduceau comunele.

În 1866, Cuza va fi silit să abdice de la tron, în urma coalizării la putere a unor indivizi ce aveau alte interese de ordin internaţional și aserveau statul centrelor de conducere externe.După alcătuirea locotenenţei domneşti, formată din Lascar Catargiu ce reprezenta Moldova şi conservatorii, Nicolae Golescu al Ţării Româneşti şi liberalilor precum şi colonelul Nicolae Haralambie, ce reprezenta armata, principele german Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen venea pe tronul României, urmând a fi uns rege al acesteia la 10 mai 1881.                     

BIOLOGIE

                                       HORMONII                                     Hormonul (grec. ορμόνη, - horman, hormanus - a pune în mișcare, a trezi) este o substanță biochimică care transmite informații de la un organ sau țesut la altul, fiind secretată de glandele endocrine sau de alte țesuturi, care stimulează și coordonează activitatea anumitor organe sau a întregului organism.

Spre deosebire de sistemul nervos unde informațiile de la centru (creier sau măduva spinării) impusurile nervoase se propagă prin prelungirile axonice sau dentritice cu o viteză mare ce durează fracțiuni de secundă, informațiunile transmise pe cale hormonală sunt mai lente, unele ca de exemplu în cazul adrenalinei care durează secunde, pe când în cazul celorlalți hormoni durează zile, până ce informațiile ajung la organul sau țesutul țintă.
De la această regulă fac o excepție hormonii tisulari (produși de țesuturi), hormoni ca: histamina, serotonina, sau prostaglandinele, care sunt produși direct de parenchimul organului țintă.

Hormonii au fost descoperiți pe la începutul secolului XX, termenul de hormon a fost pentru prima oară folosit în anul 1905 de psihologul englez Ernest Starling (1866 - 1927).
Hormonii fiind substanțe care acționează pe anumite organe țintă, ce au receptori speciali în membrana celulară care leagă moleculele hormonului respectiv, unde hormonii declanșează o serie de reacții biochmice, pătrunzând prin membrana celulară ajungând în citoplasmă, respectiv nucleul celulei.                                                                                                                                                                          

Clasificare hormonilor in functie de raza de actiune

In functie de raza de actiune hormoni sint grupati in:

• Hormoni locali: autocrini si paracrini
• Hormoni endocrini
• Neurohormoni

Hormoni endocrini

Hormonii endocrini respecta definitia clasica fiind sintetizati si secretati de celule specializate urmand sa ajunga la celula tinta prin intermediul sistemului circulator legati de proteine transportoare in cazul hormonilor hidrofobi sau liberi in sange in cazul hormnilor hidrofili

Hormonii paracrini

Hormonii paracrini nu respecta definitia clasica data hormonilor fiind sintetizati de o celula specializata,uramand sa actioneze asupra celulelor invecinate, fara a mai ajunge in torentul circulator Exemplu: somatostatina produsa de celulele D pancreatice actioneaza asupra celulelor A (secretoare de glucagon) si B (secretoare de insulina) inhibandu-le secretia

Hormonii autocrini

Hormonii autocrini sunt sintetizati si secretati de catre o celula in spatiul extracelular, actionand ca mesager asupra aceleiasi celule. In acest caz celula tinta si celula secretoare reprezinta defapt aceasi celula.

Neurohormonii

Neurohormonii sunt o categorii speciala de substante chimice produse de catre celulele nervase, eliberate in sange prin terminatiile axonale siapoi vehiculate prin sistemul circulator pana la nivelul celulei tinta.Prin intermediul neurohormonilor se realizeaza interactiunea dintre sistemul nervos si sistemul endocrin.                                                                                                                                       

Exemple de hormoni

• Hormoni de natură proteică cu secvențe specifice de aminoacizi:
  • Neuropeptide: LH/FSH, TSH, ACTH, GH
  • Insulină
  • Glucagon
  • Glicoproteine: Hormonul de stimulare foliculară (FSH), Hormonul lutetropic (LH) Tireotropina (TSH) Adrenocorticotropina (ACTH) și (MSH)
  • Hormoni de creștere GH, IGF
  • Prolactina
  • Vasopresina și Oxitocina
  • Bradichinina
• Derivate ale aminocizilor:
  • Tiroxina (T4)
  • Triiodtironina (T3)
  • Adrenalina
  • Histamina
  • Noradrenalina
  • Dopamina
  • Melatonina
• Izoprenderivate (ca Neotenina la insecte)
• Hormoni steroizi (ca cele produse de glandele suprarenale (adrenale) și glandele sexuale)
  • Aldosteronul (mineralcorticoid)
  • Cortizol (glucocorticoid)
  • Estrogene (estradiol)
  • Gestagene (progesteron)
  • Androgene (testosteron)
• Derivați ai acizilor grași:
  • Prostaglandine
  • Leucotrine

-Serotonina (Hormonul fericirii): Substanță prezentă în celulele tractului gastro-intestinal, în creier, în plachetele sangvine ale unor mamifere, cu rol important în contracția musculaturii netede, în dilatarea capilarelor, în creșterea permeabilității vaselor mici.

- Adrenalina: Hormon produs de glandele suprarenale sau fabricat pe cale sintetică, utilizat ca medicament datorită proprietăților vasoconstrictoare și stimulatoare ale mușchiului cardiac; epinefrină, suprarenină.