ISTORIE

          CULTURA ÎN BASARABIA 1812-1918 
 În urma anexării de către Imperiul Ţarist, în 1812, a teritoriului dintre Prut şi Nistru, mitropolitulGavriil Bănulescu-Bodoni (fost exarh în Principatele Române în perioada 1808-1812) a fost însărcinat de autorităţile ruse să înfiinţeze aici o eparhie „care să nu mai aibă nici o legătură cu Mitropolia Moldovei, ci, dimpotrivă, să se organizeze după modelul eparhiilor ruseşti, urmând să fie subordonată Sinodului Bisericii ruse din Petersburg”. Comunitatea ortodoxă românească a fost supusă astfel unui proces inexorabil de centralizare şi rusificare, intensificat mai cu seamă după moartea mitropolitului Bănulescu-Bodoni (1821), când eparhia Chişinăului şi a Hotinului a fost condusă numai de ierarhi ruşi. Introducerea obiceiurilor şi a limbii ruse în cult i-a îndepărtat însă pe ţăranii basarabeni de Biserică, ferindu-i, în acest mod, de asimilarea completă. S-au creat, în schimb, premisele favorabile apariţiei diferitelor secte, dintre care una în mod particular, mişcarea inochentistă, a produs mari tulburări; credincioşii de rând îl venerau pe călugărul Inochentie de la Balta...

Timp de 106 ani, viaţa bisericească a românilor basarabeni a fost marcată de toate schimbările prin care au trecut imperiul şi Biserica Ortodoxă Rusă în perioada 1806-1918. Nicolae Popovschi nota: „Potrivit cu rolul ei în viaţa întregului stat rus, Biserica reflecta politica generală şi principiile conducătoare ale Imperiului, ea era un aliat credincios al statului, pus în slujba lui cu toate organele şi mijloacele vieţii bisericeşti”. Statul îşi exercita influenţa prin reprezentantul său numit „oberprocuror”, care era persoana cea mai influentă în Sfântul Sinod – organul suprem de conducere al Bisericii Ortodoxe Ruse, instituit încă din timpul lui Petru cel Mare.

În momentul anexării Basarabiei, oberprocuror sinodal era prinţul A.N. Goliţîn, reprezentant al unor tendinţe liberale şi cosmopolite, venite din Apus, în vremea ţarului Alexandru I. După răscoala decembriştilor din 1825, ţarul Nicolae I a curmat brusc curentul cosmopolit al fratelui său Alexandru I, înlocuindu-l cu o politică strict naţională. Principiile de bază ale noului curs politic erau ortodoxismul, autocratismul şi naţionalismul. A fost elaborat un întreg program de măsuri de consolidare a Ortodoxiei, care prevedea, în primul rând, reorganizarea administrativă a tuturor organelor de conducere în biserică.

Războiul din Crimeea (1853-1856) a scos în evidenţă vulnerabilitatea regimului politic şi social al Imperiului ţarist şi a dus la aşa-numita „epocă a marilor reforme” (1856-1866), care a avut repercusiuni şi asupra vieţii bisericeşti. În această perioadă s-a pus accentul pe pregătirea adecvată a clerului de mir şi pe implicarea lui mai activă în viaţa socială, au fost anulate drepturile care făceau din cler o castă aparte, au fost acordate mai multe împuterniciri episcopilor etc. Retrocedarea către Moldova a judeţelor Cahul, Bolgrad şi Ismail din sudul Basarabiei, conform Tratatului de pace de la Paris din 1856, constituie o pagină aparte din această perioadă. În aceste judeţe, revenite în componenţa Moldovei, viaţa bisericească a fost organizată în conformitate cu evoluţia vieţii social-politice şi bisericeşti din Principatele Române. În 1878, însă, Congresul de pace de la Berlin, convocat în urma războiului ruso-româno-turc din 1877-1878, a hotărât la insistenţele Rusiei ca judeţele din sudul Basarabiei să fie reanexate acesteia. A fost un act abuziv, de care s-a făcut din nou vinovată ţara vecină faţă de România, care îi acordase asistenţă militară în cursul războiului .

Odată cu asasinarea ţarului Alexandru al II-lea, la 1 martie 1881, a început o nouă perioadă în istoria Rusiei, epoca unui absolutism dur atât în stat, cât şi în biserică, a oberprocurorului sinodal Constantin Pobedonosţev. În 1905, după înfrângerea în războiul ruso-japonez, regimului lui Pobedonosţev i s-a pus capăt. S-a purces la o reorientare în plan intern, făcându-se iniţial încercarea de a se trece de la absolutism la o monarhie constituţională; apoi, înţelegând că s-a mers prea departe, s-a revenit la vechiul sistem. În consecinţă, situaţia din Imperiul ţarist a devenit foarte încordată; la fel, şi în biserică. Criza s-a agravat şi mai mult în timpul Primul Război Mondial şi odată cu evenimentele tragice din anul 1917.

Pe lângă toate aceste procese, într-un fel fireşti, care s-au răsfrânt şi asupra vieţii bisericeşti din Basarabia, în spaţiul dintre Prut şi Nistru a fost promovată de la centru şi o politică bine gândită de integrare totală în structura bisericească rusă şi de ştergere a particularităţilor locale, naţionale. Acest lucru a fost realizat, în primul rând, prin ierarhii ruşi care au păstorit Eparhia Chişinăului şi Hotinului, prin rusificarea învăţământului teologic, a clerului, prin introducerea limbii slavone bisericeşti şi a unor rânduieli specifice Bisericii ruse în cult etc