CLASICISMUL

                                               CLASICISMUL                                                                                         Clasicismul este un curent literar-artistic - având centrul de iradiere în Franța, ale cărui principii au orientat creația artistică europeană între secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Pornind de la modelele artistice (arhitectură, sculptură, literatură) ale Antichității, considerate ca întruchipări perfecte ale idealului de frumusețe și armonie, clasicismul aspiră să reflecte realitatea în opere de artă desăvârșite ca realizare artistică, opere care să-l ajute pe om să atingă idealul frumuseții morale. Urmărind crearea unor opere ale căror personaje să fie animate de înalte idealuri eroice și principii morale ferme, scriitorii clasici s-au preocupat în mod special de crearea unor eroi ideali, legați indisolubil de soarta statului, înzestrați cu cele mai înalte virtuți morale și capabili de fapte eroice. Aceste personaje, de regulă regi sau reprezentanți ai aristocrației, erau prezentați în odă, imn, poem epic, tablou istoric, tragedie, socotite ca specii superioare ale literaturii. Modul de viață al burgheziei, aflată în plină ascensiune în epoca respectivă, era lăsat pe planul doi, de aceasta ocupându-se speciile literare socotite inferioare (comedia, satira, fabula). Aceste specii erau considerate modele negative, ele ocupându-se în special de înfierarea anumitor vicii (comedia era văzută de Aristotel ca "înfierare” a viciilor), de prezentarea unor aspecte negative care trebuie îndreptate. Clasicismul înseamnă în primul rând ordine (pe toate planurile), echilibru, rigoare, normă, canon, ierarhie și credință într-un ideal permanent de frumusețe. Înseamnă ordine obiectivă, perfecțiune formală (care va fi găsită în acele modele de frumusețe perfecte - modelele clasice), înseamnă superioritate a rațiunii asupra fanteziei și pasiunii. Printre reprezentanții de marcă amintim pe Nicolas Boileau (Arta poetică, tratat de poetică normativă clasică). P. Corneille (Cidul - tragedie), J. Racine (Fedra - tragedie), Moliere (Avarul - comedie), La Fontaine (Fabule)                                                                                                                                         În contrast cu arta barocă, în secolul al XVII-lea, în Europa, se afirmă o artă bazată pe echilibru și rigoare: arta clasică. Regulile stricte vin atunci să definească pictura, literatura, muzica, sculptura șiarhitectura. Epoca de aur a clasicismului este perioada care, în Franța, corespunde regilor Ludovic al XIII-lea și Ludovic al XIV-lea. Marile state ale Europa își afirmă puterea încurajînd o artă care să respecte ordinea stabilă. De exemplu lui Velázquez (15  99-1660) sau al lui Rembrandt (1606-1669), precum și cel al picturii de gen demonstrează că triumful modelului clasic nu este total.                                                                              În formarea esteticii clasiciste distingem trei perioade importante:

1. 1.     Perioada Renaşterii franceze ce cuprinde a II-a jum. a secolului al XVI-lea. Ideea generală a esteticii clasiciste este cea a imitaşiilor antichităţii.
2. 2.     Cuprinde perioada dintre anii 1600-1660 şi înlocuieşte imporrtanţa primordială a imitaţiilor cu primatul regulelor.
3. Perioada 1636-1711 şi e remarcată prin apariţa satirelor lui Boileau.                                                                               Gruparea ideilor clasiciste şi transformarea lor într-o unitate de norme estetice constituie opera scriitorilor francezi din sec. al XVII-lea : Corneille, Racine, Boileau, Molière, La Fontaine, La Bruyère. Pornind de la imitaţia anticilor, este promovată o artă cu un scop moral, în centrul căreia se află omul raţiunii şi al armoniei universale. Clasicismul reuneşte scriitorii care acceptă unele legi comune, care au ca trăsături generale: claritatea, ordinea şi măsura.
   În Franţa principalii reprezentanţi ai clasicismului sînt: Pierre Corneille, Jean Racine, Jean Baptiste Poquelin-Molière, La Fontaine, Jean de la Bruyère, Boileau.         Jean Racine este o personalitate marcantă în literatura sec. al XVII-lea. Se afirmă, alături de Pierre Corneille, ca dramaturg format în spiritul riguros al clasicismului. Prin opera lui Racine şi Corneille, tragedia s-a impus ca gen major în clasicismul modern.
   Alături de ceilalţi clasici francezi se manifestă şi Jean Baptiste Poquelin-Molière, care îşi desfăşoară activitatea în perioada de triumf absolut al calsicismului. Ideile clasice ale lui Molière se manifestă, îndeosebi, prin respectarea principiului imitării naturii. Natura umană, cu toate aspectele ei, este tema principală a comediilor lui Molière. Dintre cele mai cunoscute comedii putem menţiona:Tartuffe, Avarul, Mizantropul, Don Juan, Femeile savante, Bolnavul închipuit .Universalitatea luiizvorăşte din faptul că a surprins în opera sa aspecte permanent prezente, atît în spaţiu, cît şi-n timp – slăbiciunile omeneşti. Molière, ca şi Shakespeare şi Balzac, aparţine acelei familii de oameni ai adevărului şi ai lucidităţii care denunţă viciile oamenilor, cu încredere în latura luminoasă a fiinţei umane.
   Iohann Wolfgang Goethe spunea: “Îl conosc pe Molière şi ţin la el din tinereţea mea; întreaga-miviaţă am avut ce învăţa de al el . Mă farmecă nu numai experienţa lui de artist desăvîrşit, ci, maiales, naturaleţea lui plăcută, înalta cultură a sufletului său de poet.”
   Alături de Molière îşi face apariţia şi marele fabulist francez Jean de la Fontaine, care îşi ia ca bază operele tatălui fabulei, Esop. Deşi La Fontaine porneşte de la modelele înaintaşilor, totuşi, tratează fabula într-un stil personal. Fabula lui La Fontaine este complexă nu numai prin bogăţia tematică, ci şi prin caracterul epico-dramatic şi mesajul adînc umanist. Limba şi stilul lui La Fontaine ating perfecţiunea prin simplitate şi densitate.
   Prin intermediul lui Jean de la Bruyère, în sec. al XVII, alături de comedie şi fabulă se dezvoltă şi o literatură de maxime, de portrete morale. Opera prin care La Bruyère rămîne clasic este “Caracterele”. În unele caractere îi denunţă pe impertinenţi, grosolani, palavragii, orgolioşi, linguşitori. El nu inventează personaje sau tipuri, ci le crează din ceea ce observă în jurul său: “Îi dau îndărăt publicului ceea ce mi-a dat cu împrumut…”
   În literatura română depistăm elemente de clasicsim la Ion Budai Deleanu (Ţiganiada), la Mihail Eminescu, la Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Ion Creangă. Se manifestă interes pentru speciile: oda, satira, pastorala, epigrama, idila, epistola, comedia, fabula, epopeea.