MIGRATIA POPULATIEI

                                    MIGRATIA  POPULATIEI                                  Fenomenul migratiei a existat dintotdeauna, concretizat prin transhumanta, invazii, colonizari si cruciade, sau provocate, in general, de atractia exercitata de regiunile mai bogate asupra populatiilor mai sarace. Nu exista in plus nici un exemplu in istorie al vreunei tari a carei influenta politica si economica sa nu fi beneficiat de o demografie dinamica sau de actiunea unei populatii importante si omogene. Putem considera ca exista o asemenea sinergie a factorilor politici, economici sau demografici a caror conjunctie sa nu poata provoca miscari de migrare.                               In zilele noastre preocuparea demografica reapare datorita riscurilor pe care le naste in producerea unor crize, la nivel local, zonal, continental sau planetar ce ar putea influenta in mod negativ ordinea sociala, sau in declansarea unor tulburari a echilibrelor etnice sau religioase. Contrastand cu optimismul afisat in urma cu cativa ani, o mare parte din punctele de vedere de astazi se inscriu intr-o conceptie neo-malthusianista in ceea ce priveste decalajul intre demografie si bogatie. Revine ideea ca non-dezvoltarea se datoreaza in parte unui exces demografic. Analizand relatia dintre putere si populatie, dintre cantitatea si calitatea fenomenului demografic si alti factori constituenti ai sistemului global contemporan constatam ca relatia intre „explozia demografica” si „explozia tehnologica” pare sa ia amploare.                               Dupa Paul Kennedy, astazi suntem confruntati cu aceleasi probleme pe care le-a tratat Malthus la vremea cand populatia se dubla la douazeci si cinci de ani, cand inovatia tehnologica deschidea calea industrializarii, iar tranzitia demografica era la inceput de drum. Azi, emigratia ramane posibila, chiar daca este dificila, iar tehnologia produce efecte si acolo unde nu mai exista crestere demografica.                                                                           Tranzitia demografica, fenomenul migratiei contemporane pentru a li se intelege specificu1, continutul si evolutia viitoare este necesar sa fie analizate atat din punct de vedere al evolutiei istorice, al determinarilor obiective si subiective cat si al posibilitatii introducerii unui eventual control, aspecte ce vor face obiectul explicatiile urmatoare.                                                                        

CAUZELE MIGRATIEI

Cauzele generale ale miscarilor migratorii sunt multiple. Ele sunt atribuite indeosebi proceselor de suprapopulare care au loc intr-o gama imensa de conditii asa-zise secundare, ce rezida din situatia economica, culturala, sanitara si psihologica.
Prin suprapopulare se intelege ruptura care se poate produce intr-o tara sau in alta intre cifra populatiei si resurse. Atunci cand cresterea naturala a populatiei nu este urmata de o crestere corespunzatoare a gradului de folosire a forte de munca, de o crestere a venitului, la nivel de tara sau regiune, atunci in mod direct, in mod obiectiv se produce o suprapopulare si, ca urmare, o miscare a populatiei dintr-un loc in altul.
Suprapopularea poate fi provocata prin miscarea naturala a populatiei cand excedentul natalitatii domina indicele mortalitatii. Suprapopularea nu este o simpla consecinta demografica. De amintit sunt consecintele pe care le-au avut, intr-o serie de tari, trecerea in agricultura, de la policultura la monocultura, trecerea agriculturii de la cultura pamantului la cresterea intensiva a animalelor, trecerea, in consecinta, la ramuri economice care cer o reducere a mainii de lucru.
Dezvoltarea retelelor de comunicatii favorizeaza dispersarea industriilor pe teritoriu, proces urmat de procesul de migratie. Transportul maritim a constituit la un moment dat motorul migratiilor populatiei. Asemenea situatii pot fi clasificate in grupa cauzelor accidentale. Din aceasta categorie fac parte si miscarile migratorii determinate de ratiuni istorice, religioase, politice si o serie de cataclisme, maladii, care determina imigrari sau emigrari masive si bruste.
Cauzele care determina miscari migratorii pot fi si de ordin psihologic. Populatiile din tarile de campie sunt fascinate de regiunile inalte muntoase. Populatia odata emigrata, stabilita intr-un loc favorabil, poate deveni un pol de atractie pentru compatriotii sai.Un interes deosebit il prezinta miscarile migratoare interne ale populatiei si deplasarile pentru munca, determinate mai ales de diferentierea nivelelor de dezvoltare a regiunilor, in functie de ritmul de industrializare a tarilor respective.                                                                                                                                      TIPURI DE MIGRATIE

Pornind de la cauzele generale si particulare care genereaza mobilitatea populatiei in teritoriu, se obtine urmatorul tablou general al migratiilor:
a) Migratiile individuale, determinate de factori economici.In functie de raza lor de actiune, de perioada si de mijloacele de deplasare, acestea se subdivid in migratii sezoniere si deplasari definitive la mare distanta. Cea mai des intalnita forma de migratii de acest fel este cunoscute sub denumirea de exod rural care vizeaza in primul rand miscarile din interiorul tarilor. Sunt de asemenea cunoscute deplasarile periodice fara legatura cu gradientul de munca – de tip turism si de tip pelerinaj.b) Migratii pe grupe organizate, care pot fi definitive (migratii razboinice, a vanatorilor, crescatorilor de animale etc.) sau ritmice, desfasurandu-se intr-un spatiu definit (nomadism pastoral, al pescarului, vanatorului, agricultorului cu ritm sezonier) sau cu caracter de seminomadism – viata agricola si pastorala de munte etc.                                                                                                                                                                                                                                         MARILE MIGRATII. ROLUL LOR IN POPULAREA GLOBULUI

Marile migratii de la sfarsitul perioadei antice si inceputul sclavagismului timpuriu au avut un rol important in aparitia multor popoare din Asia si Europa. Aceasta perioada este adeseori denumita si epoca marilor migratii ale popoarelor.
Acestui timp ii apartine raspandirea popoarelor germanice in Europa Centrala si de Nord, inclusiv patrunderea lor in Insulele Britanice. Popoarele slave se raspandesc intr-o serie de tari din Europa de Rasarit si Peninsula Balcanica.
In prima jumatate a mileniului I, maghiarii emigraza din regiunile Uralului in regiunile Dunarii mijlocii. Sunt cunoscute cuceririle arabe (incepand cu sec al VII-lea e.n.), care au fost urmate de raspandirea arabilor in tarile Orientului Mijlociu si Apropiat, in tarile Africii de nord.
Printre migratiile primei jumatati a celui de-al II-lea mileniu se remarca invaziile mongolilor in multe tari din Asia si Europa rasariteana, cuceririle turcesti din Asia Mica, incursiunile triburilor din tarile Africii ecuatoriale, in Africa de Sud etc.
O noua faza in miscarea migratorie a populatiilor este deschisa de epoca marilor descoperiri geografice. In acest timp, spre America se indreapta mai intai spanioli si portughezi (America Centrala si de Sud), apoi francezi, olandezi, englezi, scotieni, irlandezi (America de Nord). Sunt cunoscute de asemenea transmutarile fortate ale unui imens numar de negri – sclavi adusi din Africa in America si alte colturi ale lumii.
Secolele urmatoare marcheaza un proces continuu si sistematic al emigrarilor. Cele mai caracteristice pentru sec XIX si inceputul sec al XX-lea sunt emigrarile de populatie din Europa in America, proces ce se accentueaza indeosebi in anii 1830-1850, cand media anuala de emigranti atingea circa 3 milioane de persoane.
Emigratia europeana a fost strans legata de dezvoltarea rapida a capitalismului, ca urmare a aparitiei unei suprapopulari agrare, destramarii mestesugurilor si aparitia somajului. Tarile de peste ocean au oferit in acelasi timp campuri deschise, o cerere puternica de forta de munca.

FUNCTII PREDEFINITE

 FUNCTII  SI PROCEDURI PREDEFINITE           Limbajul de programare Pascal vine cu o serie de funcții și proceduri predefinite pentru a ne face munca mai ușoară. Nu are nici un rost ca de fiecare dată să scriem o funcție pentru lucruri comune, cum ar fi rotunjirea unui număr real, și orice limbaj de programare vine cu colecția sa de componente ajutătoare. Pascal nefiind vreo excepție.

Primele funcții care ne pot ajuta sunt cele matematice (și cui nu-i place matematica - mie cu siguranța nu îmi place, sau nu îmi plăcea cât timp eram obligat de lucrările de control să o învăț)                                                          abs(parametru): valoare_calculată - această funcție întoarce valoarea absolută. Tipul parametrului poate fi orice tip real sau întreg. Ex: abs(-5) va întoarce valoarea -5. Sau abs(4.89) va întoarce valoarea 4.89.

dec(variabilă „, indice_de_decrementare”): valoarea_decrementată - aceasta decrementează valoarea dată ca prim parametru cu 1. În cazul în care este dat și al doilea parametru, valoarea primului parametru va fi decrementată cu valoarea celui de-al doilea parametru. Ex: dec(x) va fi 2 dacă x are valoarea 3. dec(x, 5) va fi 0 dacă x are valoarea 5. Ambii parametrii vor fi numere întregi.                                       inc(variabilă „, indice_de_incrementare”): valoarea_incrementată - această funcție este inversul celei de decrementare cu diferența că ea va incrementa variabila dată ca prim parametru. În orice caz, e mai ușor să scriem x := x + 1, însă asemenea funcții există predefinite în Pascal.

exp(valoare) - Aceasta este echivalentul funcției e^x unde x este valoarea dată ca parametru. Ex: exp(14) este aproximativ 1.202.604,284164.

ln(valoare) - este inversul funcției exp. Adică întoarce pe x din ecuația e^x = valoare. Ex: Ln(2.71828182) este aproximativ 1. Deh, constanta e.           frac(valoare) - întoarce partea de după virgulă a unui număr real. Parametru și valoarea întoarsă vor fi numere reale. Ex: frac(3.14) este 0.14; frac(-0.5) este -0.5.

int(valoare) - întoarce partea întreagă a unui număr real. Ex: int(-34.123) este -34.

round(valoare) - întoarce valoarea rotunjită a parametrului real dat. Ex: round(1.5) este 2. round(-0.5) este -1.

trunc(valoare) - întoarce valoarea întreagă a parametrului real dat. Adică taie tot ce e după virgulă. Ex: trunc(1.125) este 1. trunc(-0.505) este 0.                                     

IGIENA OCHIULUI

                                                   IGIENA  OCHIULUI                                                                

Ochiul este organul care capteaza din mediul inconjurator informatiile luminoase (excitatiile, stimuli).
Forma, dimensiunile, culoarea unui obiect sau unei fiinte reprezinta tot atatea semnale primite de ochi.
Globul ocular este fixat, cu ajutorul unor muschi, intr-o cavitate osoasa, numita orbita si protejat de cateva organe anexe specifice.
In fata globului ocular, pielea formeaza doua pliuri, pleoapele, captusite cu o membrana subtire si transparenta, conjunctivita.
In unghiul superior extern al ochiului, la nivelul sprancenelor, se situeaza glanda lacrimala, a carei secretie ( lacrimile ) umezeste si curata permanent fata anterioara a globului ocular.
Acest lichid este eliminat printr-un canal aflat in  legatura cu fosele nazale.

       

      Muschii oculari permit miscarile ochiului si mentin globul ocular in orbita. Genele si sprancenele apara ochiul de patrunderea unor substante straine: apa, transpiratie si praf.
            Pleoapele, genele, sprancenele, muschii, glandele lacrimale si conjunctivita sunt anexe ale ochiului.
            Globul ocular, sferic, cu un diametru de 2,5 cm., este protejat in partea anterioara de conjunctivita, asa cum este si fata interna a pleoapelor, de la exterior spre interior, globul ocular este acoperit cu trei membrane:

1. sclerotica
2. coroida
3. retina                                                                                                                       Sclerotica (albul ochiului) este tare, avand rol de aparare. Inaintea irisului, ea   este subtire, transparenta si poarta numele de cornee.
   Membrana mijlocie, coroida, se prelungeste in partea anterioara cu o lama circulara, irisul, care prezinta la mijloc un orificiu, numit pupila. Irisul este alcatuit din doua tipuri de muschi: circulari si radiari. El este colorat si in functie de culoarea lui iintalnim ochi negri, caprui, albastri sau verzi.
   Coroida este bogata in vase de sange care hranesc ochiul si ii mentin temperatura constanta.
   Retina, membrane fin asi transparenta, contine celulele sensibile la lumina (fotosensibile), cu conuri si cu bastonase. Aceste cellule sunt in legatura cu un strat ce cellule nervoase care sunt in relatie cu alti neuroni ale caror prelungiri formeaza nervul optic. 
   In dreptul azului antero-posterior al ochiului, retina prezinta I mica adancitura, numita pata galbena. Nervul optic, care iese din retina, strabate partea posterioara a globului ocular prin locul numit pata oarba. Trei medii transparente se interpun intre sclerotica si retina. Intre cornee si iris se afla umoarea apoasa, iar in spatele irisului se gaseste cristalinul – o lentila biconvexa, elastica; aceasta poate sa se bombeze sis a revina la forma initiala.
   Umoarea sticloasa este o masa gelatinoasa care ocupa spatial dinte cristalin si retine. 
Ochiul cuprinde mai multe medii transparente cu rol de lentila. Toate aceste medii de refractie formeaza impreuna “ sistemul dioptric “ al ochiului, al carui centru optic se afla apropae de fata posterioara a cristalinului.
Acest sistem fiind convergent, obiectele asezate inaintea lui se intruchipeaza in imagini reale si rasturnate, crae, daca ochiul are o alcatuire normala, se formeaza pe retina. Acest fapt se poate demonstra printr-un experiment.
Rolul de a impiedica patrunderea luminii prea intense il are irisul ; prin contractia muschilor sai, pupila se mareste si se micsoreaza, regland cantitatea de lumina care partrunde in ochi.
Cu ajutorul unor aparate specializate s-a putut
fotografia o imagine format ape retina umana. Aceasta
fotografie confirma rezultatul experimentului pe care l-am
descries mai inainte. Exista, deci, in globul ocular
componente care joaca rolul de lentile convergente, in  special cortina  si cristalinul  .
                                                                                   

 Cristalinul este un organ datorita caruia putem vedea clar obiectele aflate la distante diferite. El se bombeaza la vederea de aproape si se aplatizeaza cand privim obiecte mai indepartate, permitand formarea imaginii chiar pe retina. Acest fenomen se numeste acomodare. Distanta cea mai mica la care obiectele pot fi vazute clar este de 15-20 cm si poarta denumirea de punct proxim.
            Conurile si bastonasele sunt elementele sensibile la lumina (fotosensibile). Excitatia se transmite nervului optic, iar influxul nervos format porneste spre encefal.
            Celulele cu bastonase sunt sensibile la diferenta de intensitate luminoasa si permit vederea crepusculara. De aceea, la caderea noptii, chiar daca nu mai distingem culorile, zarim conturul obiectelor.
            Celulele cu conuri, din contra, functioneaza doar in plina lumina. Ele primesc informatiile despre forma si culoareai obiectelor.
            In pata galbena se gasesc numai celule cu conuri si aici se formeaza cea mai clara imagine.
            Imaginea formata pe retina se mentine scurt timp (1/30 – 1/50 s), aparand in continuare noi imagini, iar cele anterioare disparand.
            Pe calea nervului optic, la encefal sosesc informatiile provenite de la cei doi ochi: aceasta vedere binoculara asigura elementul de relief al obiectului (forma acestuia). Encefalul analizeaza mesajul sosit prin nervul optic si il transforma in senzatie vizuala, care se manifesta prin recunoasterea obiectelor.
            Pe traseul lor spre aria vizuala din scoarta cerebrala, cei doi nervi optici se incruciseaza.
            Datorita activitatii encefalului, imaginea finala reflecta toate insusirile


            Datorita rolului sau in viata omului, ochiul poate fi considerat cel mai important organ de simt; de aceea, el trebuie sa fie protejat si ingrijit inca din copilarie, prevenindu-se actiunea factorilor de risc.
La copii si adolescenti, cristalinul fiind mai elastic, puterea de acomodare a ochiului este mai mare decat la adulti. Din aceasta cauza, acuitatea vizuala este mai buna decat la varsta adulta.


Pentru a pastra cat mai multa vreme ochiul in buna stare, este necesar sa respectati unule reguli de igiena:
- Cand cititi si scrieti, lumina trebuie sa cada pe obiect si nu pe ochi si sa vina din partea stanga sau de sus;

- Iluminatul trebuie sa fie suficient, altfel ochiul oboseste;
- Distanta optima dintre ochi si carte este de 25-30 cm;
- Lumina prea puternica oboseste retina, de aceea purtarea ochelarilor fumuriii este obligatorie in anumite situatii;
- Expunerea ochilor la o lumina foarte puternica poate duce la dezlipirea retinei si la orbire;
- Creionul, pixul, compasul, petardele, prastia, prcum si alte obiecte pot fi periculoase pentru ochi, daca sunt indreptate asupra lor;
- In cazul unui accident ocular, prezentarea imediata la medicul oftamolog este obligatorie.

Stari patologice ale ochiului

Conjunctivita – se manifesta pin inflamarea conjunctivitei datorita infectarii cu
                         microbi sau patrunderii unor corpuri straine sub pleoape.
Xeroftamia – este o boala a ochiului provocata de lipsa vitaminei A din
                      alimentatie. In acest caz, cornea devine opaca.
Orbirea – poate fi provocata de urmatoarele afectiuni:

• tumora sau hemoragie la nivelul centrului vizual din scoarta cerebrala;
• lezarea, presarea nervului optic sau tumoare a hipofizei;
• desprinderea retinei;
• opaficierea corneei si conjunctivitei sau infectarea lor cu microbi;
• hipertensiune la nivelul vaselor de sange din coroida.
                                                                                                                                                                                                                            

Produse Calivita pentru protejarea ochilor:

Beta Caroten - contine provitamina A care are rol benefic asupra vederii
Lutein Plus - contine luteina care asigura protectie antioxidanta la nivelul ochiului.                                                                          

ROMANTISMUL

ROMANTISMUL

                                                                                                                                        "Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc - stele le scapără-n cale,
Apele plâng clar izvorând din fântâne,
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.
Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară, 
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară, 
Stelele nasc, umezi pe bolta senină, 
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.
Nourii curg, raze-a lor şiruri despică, 
Streşine vechi, casele-n lună ridică, 
Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână, 
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.
Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare 
Vin de la câmp, toaca răsună mai tare, 
Clopotul vechi împle cu glasul lui sară,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.
Ah! în curând satul în vale-amuţeşte, 
Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte,
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă, 
Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă!
Ne-om rezima capetele-unul de altul 
Şi surâzând vom adormi sub înaltul, 
Vechiul salcâm. - Astfel de noapte bogată 
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toat                                                                                                                             Romantismul (numit și Perioada Romantică) a fost o mișcare artistică, literară și intelectuală apărută în Europa pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, atingând apogeul pe la începutul anilor 1800. În mare parte o reacție împotriva Revoluției Industriale, cât și împotriva normelor politice și sociale aleIluminismului. Își face cel mai simțită prezența în artele vizuale, literatură și muzică, dar de asemenea a avut un impact și asupra istoriografiei, educației și istoriei naturale (științele naturii).             Anumiți autori neoclasici alimentaseră deja un sentiment așa-zis romantic înainte de răspândirea sa efectivă, fiind numiți de aceea pre-romantici. Printre aceștia se află Francisco Goya și Manuel Maria Barbosa du Bocage.

Romantismul apare inițial în zona care va fi mai târziu Germania (mișcarea a avut și ea o importanță fundamentală în unificarea germană prin mișcarea Sturm und Drang) și în Anglia.

Romantismul s-a manifestat în forme diferite în diferitele arte și a marcat în special literatura și muzica (deși romantismul s-a manifestat în aceste arte mai târziu decât în altele). Când curentul a ajuns în școli, au apărut critici împotriva idealizării de către acesta a realității. Datorită acestor critici a apărut mișcarea care va da naștere realismului.                                                                                                      Conform lui Giulio Carlo Argan în opera sa Artă modernă, romantismul și neoclasicismul sunt pur și simplu două fețe ale aceleași monede. Pe când neoclasicimul caută idealul sublim, sub o formă obiectivă, romantismul face același lucru, prin subiectivizarea lumii exterioare. Cele două mișcări sunt legate, deci, prin idealizarea realității.

Primele manifestări romantice în pictură vor apărea când Francisco Goya începe să picteze la pierderea auzului. O pictură cu tematică neoclasică precumSaturn devorându-și fiii, de exemplu, prezintă o serie de emoții pentru spectatorul pe care îl face să se simtă nesigur și speriat. Goya creează un joc de lumini și umbre care accentuează situația dramatică reprezentată.

Deși Goya a fost un pictor academic, romantismul va ajunge mult mai târziu la Academie.

Francezul Eugène Delacroix este considerat a fi pictor romantic prin excelență. Tabloul său Libertatea conducând poporul reunește vigoarea și idealul romantic într-o operă care este compusă dintr-un vârtej de forme. Tema este dată de revoluționarii de la 1830 ghidați de spiritul Libertății (reprezentați aici de o femeie purtând drapelul francez). Artistul se plasează metaforic ca un revoluționar din vârtej, deși vedea evenimentele cu o anumită rezervare (reflectând influența burgheză asupra romantismului). Aceasta este probabil opera romantică cea mai cunoscută. Căutarea de exotic, de neprimitor și de sălbatic va reprezenta o altă caracteristică fundamentală a romantismului. Exprimarea senzațiilor extreme, paradisurile artificiale și naturalețea în aspectul său rudimentar, lansarea în „aventuri” și îmbarcarea în nave cu destinația polilor, de exemplu, i-au inspirat pe anumiți artiști ai romantismului. Pictorul englez William Turner a reflectat acest spirit în opere precumFurtună pe mare unde apariția unui fenomen natural este folosit pentru atingerea sentimentelor menționate mai sus.

Alții, folosind figuri mai mici au ales pictura istorică, cum ar fi Salvator Rosa, care picta în maniera lui Claude Lorrain, artist baroc târziu cu elemente romantice în picturi.                                                       Romantismul a apărut prima dată în literatura germană concomitent cu apariția clasicismului și interacționând cu acesta. La sfârșitul secolului al XVIII-lea a apărut și în literatura engleză,iar în anii 1820 în literatura franceză și rusă.

Una din caracteristicile romantismului este faptul că se împotrivește clasicismului. Tema centrală a romantismului este idealul și dorința de libertate, individul și autoexprimarea sunt promovate în prim-plan.

Fundalul istoric este dat de dezamăgirea izvorâtă din Revoluția franceză, apoi războaiele napoleniene  

În literatura română, romantismul se face simțit prin intermediul scriitorilor pașoptiști (Ion Heliade   Rădulescu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo ș.a.). Influențele curentului persistă mult timp după declinul său în culturile vest-europene, atingând punctul culminant în opera lui Mihai Eminescu, considerat ultimul mare romantic european.

Romantismul s-a manifestat în literatura română în trei etape:

1. preromantismul (cunoscut și ca romantism al sciitorilor pașoptiști sau de tip Biedermeier)
2. romantismul propriu-zis (eminescian sau romantism înalt)
3. romantismul posteminescian                                                                                                                                             Mișcarea Sturm und Drang (literal, Furtună și imbold) este considerată a fi precursoarea romantismului în Germania. Poetul Johann Wolfgang von Goethe a fost cel mai faimos reprezentant al acesteia.Goethe publică Suferințele tânărului Werther, operă de intensă subiectivitate datorită unei iubiri imposibile a protagonistului acesteia (Werther). Cartea a cauzat multă vâlvă în perioada sa, datorită faptului că un val de sinucideri a fost atribuit lecturii volumului.                    

UNIFICAREA ITALIEI

                                                UNIFICAREA ITALIEI                                                                             Unificarea Italiei, conform termenului originar din italiană, Risorgimento, a fost procesul social, politic și administrativ care a avut ca rezultat final unificarea statelor din peninsula italiană într-o singură națiune, Italia.

Este relativ dificil de a preciza limitele exacte în timp ale acestui proces, dar majoritatea istoricilor sunt de acord că extensia maximă temporală a epocii Risorgimentose situează între Congresul de la Viena din 1815 și războiul franco-prusac din 1871, deși finalizarea efectivă a procesului de unificare s-a produs după victoria Italiei din Primul război mondial.                                                                                 Unificarea Italiei s-a încadrat în procesul de constituire a naţiunilor europene moderne, finalizat cu apariţia a noi state naţionale unitare şi independente în Europa Apuseană (Belgia, Italia, Germania) şi în Balcani (Grecia, România, Serbia, Bulgaria, Muntenegru, iar la începutul sec. al XX-lea - Albania). Unificarea ţării pentru poporul italian a avut o importantă istorică deosebită, grăbind dezvoltarea economică şi culturală, Italia transformându-se într-un stat modern. Astfel a fost suprimată dominaţia austriacă şi Italia a întregit rândurile marilor puteri europene. 

  

După înfrângerea lui Napoleon Bonaparte, Congresul de la Viena a înlocuit harta simplificată a Italiei realizată de conducătorul francez, cu o fragmentare în şapte state a teritoriului italian, fără nicio legătură între ele. Sudul peninsulei şi Sicilia formau Regatul Neapolelui, în centru statele se întindeau la nord din Ramagna până în Câmpia romană, tăind în două peninsula. În sfârşit, cea mai mare parte a regiunilor din nord se aflau în raport de dependenţă faţă de Austria.

Autoritatea Vienei se manifesta direct în statul milanez şi în Veneţia, care formau Regatul lombardo-veneţian, şi în mod indirect asupra micilor state din jur, care intrau în marele ducat al Toscanei şi ducatele de Parma şi Modena. Numai regatul de Piemont şi Sardinia scăpaseră de controlul Habsburgilor. În aceste condiţii în preajma anului revoluţionar 1848 se dezvoltă în regatele din centru şi nordul spaţiul italian o mişcare de unificare a acestui spaţiu denumită Rissorgimento.

Revoluţia de la 1848 cuprinde, poate inevitabil, şi spaţiul peninsular, însă Austria deţinea suficiente resurse pentru a înăbuşi visul italian de unificare. Înfrângerea regelui Piemontului, Carol Robert, şi victoria trupelor austriece aveau să amâne realizarea unirii. În timpul revoluţiei avea să se facă remarcată activitatea tot mai frecventă a publicistului Camillo Besso, conte de Cavour, care prin ziarul său „Rissorgimento” avea să  lupta pentru unitate.

Înfrângerea şi abdicarea lui Carol Albert, regele Piemontului, a creat o reacţie de bumerang ce se va întoarceţara pentru o nouă cruciadă de unificare, trăgând învăţămintele din eşecurile anilor '48 şi '49., zece ani mai  târziu, împotriva austriecilor. Noul rege al Piemontului, Victor Emmanuel al III-lea îşi va pregăti ţara pentru o nouă cruciadă de unificare, trăgând învăţămintele din eşecurile anilor '48 şi '49.                                                                    Victor Emmanuel îl va numi, în 1852, prim-ministru pe Cavour. Acesta va mobiliza resursele regatului Piemontului, pentru momentul în care o nouă confruntare cu austrieci va devenii inevitabilă. Cavou va fortifica atât puterea militară a regatului, cât şi pe cea economică, atrăgând în regat, toţi patrioţii italieni care visau la unirea Italiei. 

 

Războiul

Începutul anului 1859 este marcat de tensiuni tot mai mari între Piemont şi Austria. Dupănunta convenită la Plombieres (30 ianuarie 1859), Piemontul şi Austria ordonă mobilizare generală. Austria dorea să înăbuşe în faşă orice încercare a Piemontului de a distruge ordinea statală din peninsulă. Trupele franceze conduse chiar de Napoleon al III-lea vor debarca urgent la Genova. Lor li se vor adăuga trupele piemonteze. Vor urma luptele de la Montbello (20 mai), Palestro (30-31 mai), dar decisivă va fi victoria franco-sarzilor de la Magenta din 4 iunie 1859, victorie ce le va deschide calea lui Napoleon al III-lea şi Victor Emmanuel spre Milano.

Urmează la 24 iunie, bătălia din jurul colinei Solferino, ce se termină printr-un măcel îngrozitor. Deşi victorios, Napoleon al III-lea, zdruncinat de pierderile suferite, propune austriecilor un armistiţiu care se va încheia la 9 iulie la Villfranca, spre stupefacţia italienilor.

ASEZARILE UMANE .URBANIZARE

                                                ASEZARILE  URBANE                               Datorită creșterii populației și a teritoriului, dezvoltării activităților economice și de altă natură, marile orașe înglobează, treptat, așezările din jur, inclusiv alte orașe, formând mari concentrări urbane. Pe continentul european se află în această situație aproape toate capitalele și orașele mari. Există și concentrări de orașe cum ar fi: Randstad Holland, Rin-Ruhr, Katowice. În prezent, cele mai mari orașe europene sunt: Moscova, Londra, Paris, Milano, Sankt Petersburg, Berlin, Madrid, Atena etc. La acestea se adaugă cele trei mari concentrări urbane menționate mai sus și orașul Istanbul, situat, în principal, în partea europeană a Turciei.                                                                      Cum din ce în ce mai multă lume părăsește satele și se mută la oraș, apare creșterea urbană. Creșterea rapidă a unor orașe precum Chicago la sfârșitul secolului al XIX- lea, Tokio în mijlocul secolului XX și Mumbai în secolul XXI poate fi atribuită în mod special migrației rural-urban. Acest tip de creștere este comun, în special, țărilor în dezvoltare. Această creștere fenomenală poate fi de asemenea atribuită mirajului nu numai al oportunităților economice, dar și al pierderii sau degradării terenurilor agricole și a pășunilor datorate dezvoltării, poluării, achiziționării terenurilor de diferite companii sau a conflictului, atracției și aSituația în mai 2011: Aproape 50,5% din populația lumii trăiește în zona urbană, comparativ cu numai 5% în urmă cu doar un secol. Peste 180 000 de oameni migrează spre orașe în fiecare zi, ei adăugându-se la o populație de 60 de milioane de locuitori pe an care se nasc în zona urbană. Dacă trendul continuă, populația urbană a planetei va ajunge la 6,3 miliarde de locuitori până în anul 2050, ceea ce va însemna 70% din populația lumii la acea dată nonimității plăcerilor hedonistice ale zonelor urbane, apropierii și utilizării transportului în masă, la fel și oportunității afirmării individuale.                România a atins pragul de urbanizare de 50% în 1985. În 1989 ajunsese la 53%, însă în ultimii 19 ani ritmul urbanizării a fost înlocuit de fuga la țară sau din țară.
În clasamentul european se evidențiază: Belgia - 97%, Marea Britanie - 90%, Danemarca - 86%, Spania și Franța - 77%, Germania - 75%, Cehia - 73%, Bulgaria - 71%, Italia - 68%, Ungaria - 67%, Polonia - 62%.                                           

CLASICISMUL

                                               CLASICISMUL                                                                                         Clasicismul este un curent literar-artistic - având centrul de iradiere în Franța, ale cărui principii au orientat creația artistică europeană între secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Pornind de la modelele artistice (arhitectură, sculptură, literatură) ale Antichității, considerate ca întruchipări perfecte ale idealului de frumusețe și armonie, clasicismul aspiră să reflecte realitatea în opere de artă desăvârșite ca realizare artistică, opere care să-l ajute pe om să atingă idealul frumuseții morale. Urmărind crearea unor opere ale căror personaje să fie animate de înalte idealuri eroice și principii morale ferme, scriitorii clasici s-au preocupat în mod special de crearea unor eroi ideali, legați indisolubil de soarta statului, înzestrați cu cele mai înalte virtuți morale și capabili de fapte eroice. Aceste personaje, de regulă regi sau reprezentanți ai aristocrației, erau prezentați în odă, imn, poem epic, tablou istoric, tragedie, socotite ca specii superioare ale literaturii. Modul de viață al burgheziei, aflată în plină ascensiune în epoca respectivă, era lăsat pe planul doi, de aceasta ocupându-se speciile literare socotite inferioare (comedia, satira, fabula). Aceste specii erau considerate modele negative, ele ocupându-se în special de înfierarea anumitor vicii (comedia era văzută de Aristotel ca "înfierare” a viciilor), de prezentarea unor aspecte negative care trebuie îndreptate. Clasicismul înseamnă în primul rând ordine (pe toate planurile), echilibru, rigoare, normă, canon, ierarhie și credință într-un ideal permanent de frumusețe. Înseamnă ordine obiectivă, perfecțiune formală (care va fi găsită în acele modele de frumusețe perfecte - modelele clasice), înseamnă superioritate a rațiunii asupra fanteziei și pasiunii. Printre reprezentanții de marcă amintim pe Nicolas Boileau (Arta poetică, tratat de poetică normativă clasică). P. Corneille (Cidul - tragedie), J. Racine (Fedra - tragedie), Moliere (Avarul - comedie), La Fontaine (Fabule)                                                                                                                                         În contrast cu arta barocă, în secolul al XVII-lea, în Europa, se afirmă o artă bazată pe echilibru și rigoare: arta clasică. Regulile stricte vin atunci să definească pictura, literatura, muzica, sculptura șiarhitectura. Epoca de aur a clasicismului este perioada care, în Franța, corespunde regilor Ludovic al XIII-lea și Ludovic al XIV-lea. Marile state ale Europa își afirmă puterea încurajînd o artă care să respecte ordinea stabilă. De exemplu lui Velázquez (15  99-1660) sau al lui Rembrandt (1606-1669), precum și cel al picturii de gen demonstrează că triumful modelului clasic nu este total.                                                                              În formarea esteticii clasiciste distingem trei perioade importante:

1. 1.     Perioada Renaşterii franceze ce cuprinde a II-a jum. a secolului al XVI-lea. Ideea generală a esteticii clasiciste este cea a imitaşiilor antichităţii.
2. 2.     Cuprinde perioada dintre anii 1600-1660 şi înlocuieşte imporrtanţa primordială a imitaţiilor cu primatul regulelor.
3. Perioada 1636-1711 şi e remarcată prin apariţa satirelor lui Boileau.                                                                               Gruparea ideilor clasiciste şi transformarea lor într-o unitate de norme estetice constituie opera scriitorilor francezi din sec. al XVII-lea : Corneille, Racine, Boileau, Molière, La Fontaine, La Bruyère. Pornind de la imitaţia anticilor, este promovată o artă cu un scop moral, în centrul căreia se află omul raţiunii şi al armoniei universale. Clasicismul reuneşte scriitorii care acceptă unele legi comune, care au ca trăsături generale: claritatea, ordinea şi măsura.
   În Franţa principalii reprezentanţi ai clasicismului sînt: Pierre Corneille, Jean Racine, Jean Baptiste Poquelin-Molière, La Fontaine, Jean de la Bruyère, Boileau.         Jean Racine este o personalitate marcantă în literatura sec. al XVII-lea. Se afirmă, alături de Pierre Corneille, ca dramaturg format în spiritul riguros al clasicismului. Prin opera lui Racine şi Corneille, tragedia s-a impus ca gen major în clasicismul modern.
   Alături de ceilalţi clasici francezi se manifestă şi Jean Baptiste Poquelin-Molière, care îşi desfăşoară activitatea în perioada de triumf absolut al calsicismului. Ideile clasice ale lui Molière se manifestă, îndeosebi, prin respectarea principiului imitării naturii. Natura umană, cu toate aspectele ei, este tema principală a comediilor lui Molière. Dintre cele mai cunoscute comedii putem menţiona:Tartuffe, Avarul, Mizantropul, Don Juan, Femeile savante, Bolnavul închipuit .Universalitatea luiizvorăşte din faptul că a surprins în opera sa aspecte permanent prezente, atît în spaţiu, cît şi-n timp – slăbiciunile omeneşti. Molière, ca şi Shakespeare şi Balzac, aparţine acelei familii de oameni ai adevărului şi ai lucidităţii care denunţă viciile oamenilor, cu încredere în latura luminoasă a fiinţei umane.
   Iohann Wolfgang Goethe spunea: “Îl conosc pe Molière şi ţin la el din tinereţea mea; întreaga-miviaţă am avut ce învăţa de al el . Mă farmecă nu numai experienţa lui de artist desăvîrşit, ci, maiales, naturaleţea lui plăcută, înalta cultură a sufletului său de poet.”
   Alături de Molière îşi face apariţia şi marele fabulist francez Jean de la Fontaine, care îşi ia ca bază operele tatălui fabulei, Esop. Deşi La Fontaine porneşte de la modelele înaintaşilor, totuşi, tratează fabula într-un stil personal. Fabula lui La Fontaine este complexă nu numai prin bogăţia tematică, ci şi prin caracterul epico-dramatic şi mesajul adînc umanist. Limba şi stilul lui La Fontaine ating perfecţiunea prin simplitate şi densitate.
   Prin intermediul lui Jean de la Bruyère, în sec. al XVII, alături de comedie şi fabulă se dezvoltă şi o literatură de maxime, de portrete morale. Opera prin care La Bruyère rămîne clasic este “Caracterele”. În unele caractere îi denunţă pe impertinenţi, grosolani, palavragii, orgolioşi, linguşitori. El nu inventează personaje sau tipuri, ci le crează din ceea ce observă în jurul său: “Îi dau îndărăt publicului ceea ce mi-a dat cu împrumut…”
   În literatura română depistăm elemente de clasicsim la Ion Budai Deleanu (Ţiganiada), la Mihail Eminescu, la Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Ion Creangă. Se manifestă interes pentru speciile: oda, satira, pastorala, epigrama, idila, epistola, comedia, fabula, epopeea.