marți, 25 noiembrie 2014

UNIFICAREA ITALIEI

                                                UNIFICAREA ITALIEI                                                                             Unificarea Italiei, conform termenului originar din italiană, Risorgimento, a fost procesul social, politic și administrativ care a avut ca rezultat final unificarea statelor din peninsula italiană într-o singură națiune, Italia.
Este relativ dificil de a preciza limitele exacte în timp ale acestui proces, dar majoritatea istoricilor sunt de acord că extensia maximă temporală a epocii Risorgimentose situează între Congresul de la Viena din 1815 și războiul franco-prusac din 1871, deși finalizarea efectivă a procesului de unificare s-a produs după victoria Italiei din Primul război mondial.                                                                                 Unificarea Italiei s-a încadrat în procesul de constituire a naţiunilor europene moderne, finalizat cu apariţia a noi state naţionale unitare şi independente în Europa Apuseană (Belgia, Italia, Germania) şi în Balcani (Grecia, România, Serbia, Bulgaria, Muntenegru, iar la începutul sec. al XX-lea - Albania). Unificarea ţării pentru poporul italian a avut o importantă istorică deosebită, grăbind dezvoltarea economică şi culturală, Italia transformându-se într-un stat modern. Astfel a fost suprimată dominaţia austriacă şi Italia a întregit rândurile marilor puteri europene. 
  
După înfrângerea lui Napoleon Bonaparte, Congresul de la Viena a înlocuit harta simplificată a Italiei realizată de conducătorul francez, cu o fragmentare în şapte state a teritoriului italian, fără nicio legătură între ele. Sudul peninsulei şi Sicilia formau Regatul Neapolelui, în centru statele se întindeau la nord din Ramagna până în Câmpia romană, tăind în două peninsula. În sfârşit, cea mai mare parte a regiunilor din nord se aflau în raport de dependenţă faţă de Austria.
Autoritatea Vienei se manifesta direct în statul milanez şi în Veneţia, care formau Regatul lombardo-veneţian, şi în mod indirect asupra micilor state din jur, care intrau în marele ducat al Toscanei şi ducatele de Parma şi Modena. Numai regatul de Piemont şi Sardinia scăpaseră de controlul Habsburgilor. În aceste condiţii în preajma anului revoluţionar 1848 se dezvoltă în regatele din centru şi nordul spaţiul italian o mişcare de unificare a acestui spaţiu denumită Rissorgimento.
Revoluţia de la 1848 cuprinde, poate inevitabil, şi spaţiul peninsular, însă Austria deţinea suficiente resurse pentru a înăbuşi visul italian de unificare. Înfrângerea regelui Piemontului, Carol Robert, şi victoria trupelor austriece aveau să amâne realizarea unirii. În timpul revoluţiei avea să se facă remarcată activitatea tot mai frecventă a publicistului Camillo Besso, conte de Cavour, care prin ziarul său „Rissorgimento” avea să  lupta pentru unitate.
Înfrângerea şi abdicarea lui Carol Albert, regele Piemontului, a creat o reacţie de bumerang ce se va întoarceţara pentru o nouă cruciadă de unificare, trăgând învăţămintele din eşecurile anilor '48 şi '49., zece ani mai  târziu, împotriva austriecilor. Noul rege al Piemontului, Victor Emmanuel al III-lea îşi va pregăti ţara pentru o nouă cruciadă de unificare, trăgând învăţămintele din eşecurile anilor '48 şi '49.                                                                    Victor Emmanuel îl va numi, în 1852, prim-ministru pe Cavour. Acesta va mobiliza resursele regatului Piemontului, pentru momentul în care o nouă confruntare cu austrieci va devenii inevitabilă. Cavou va fortifica atât puterea militară a regatului, cât şi pe cea economică, atrăgând în regat, toţi patrioţii italieni care visau la unirea Italiei. 
 

Războiul

Începutul anului 1859 este marcat de tensiuni tot mai mari între Piemont şi Austria. Dupănunta convenită la Plombieres (30 ianuarie 1859), Piemontul şi Austria ordonă mobilizare generală. Austria dorea să înăbuşe în faşă orice încercare a Piemontului de a distruge ordinea statală din peninsulă. Trupele franceze conduse chiar de Napoleon al III-lea vor debarca urgent la Genova. Lor li se vor adăuga trupele piemonteze. Vor urma luptele de la Montbello (20 mai), Palestro (30-31 mai), dar decisivă va fi victoria franco-sarzilor de la Magenta din 4 iunie 1859, victorie ce le va deschide calea lui Napoleon al III-lea şi Victor Emmanuel spre Milano.
Urmează la 24 iunie, bătălia din jurul colinei Solferino, ce se termină printr-un măcel îngrozitor. Deşi victorios, Napoleon al III-lea, zdruncinat de pierderile suferite, propune austriecilor un armistiţiu care se va încheia la 9 iulie la Villfranca, spre stupefacţia italienilor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu