Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Ţebea) a fost un avocat român transilvănean care a jucat un rol important în Revoluţia de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Ţării Moţilor în anul 1849, calitate în care a comandat armata românilor transilvăneni, cu ajutor austriac, împotriva trupelor revoluţionare maghiare ale lui Lajos Kossuth.
S-a născut în Munţii Apuseni într-o familie de moţi înstăriţi. Tatăl său, Alexandru Iancu, a fost pădurar, apoi jude domenial. Având o situaţie materială bună, a urmat clasele elementare la Poiana Vadului şi Abrud, gimnaziul inferior la Zlatna, iar gimnaziul superior la Liceul Piarist din Cluj. Începând cu anul 1844 a urmat Facultatea de Drept la Cluj. Din anul 1846 a devenit cancelarist la Târgu Mureş. Îşi ia examenul de avocat în anul 1848. Activitatea politică
În preajma izbucnirii revoluţiei făcea parte dintre fruntaşii intelectualităţii româneşti transilvănene, luptătoare pentru emancipare socială şi naţională. A fost unul dintre iniţiatorii şi organizatorii adunărilor de la Blaj din 30 aprilie, 15-17 mai şi 15-23 septembrie 1848 şi conducătorul cetelor înarmate de ţărani şi de mineri din Munţii Apuseni, în rândurile cărora şi-a câştigat o mare popularitate.
Punerea greoaie în practică a legii privitoare la desfiinţarea iobăgiei în Transilvania, refuzul guvernului revoluţionar ungar de a acorda libertăţi naţionale românilor şi votarea unirii Transilvaniei cu Ungaria la Dieta din Cluj, au dus la dezbinarea forţelor revoluţionare române şi ungare şi la ridicarea ţărănimii la lupta pentru rezolvarea problemei sociale şi a celei naţionale. Avram Iancu a devenit conducătorul oştii ţărăneşti antirevoluţionare. În fruntea acestei oşti şi în colaborare cu autorităţile militare austriece a organizat apărarea în Munţii Apuseni şi a respins numeroasele atacuri ale trupelor revoluţionare maghiare, superioare ca număr şi ca armament, câştigându-şi renumele de “craiul munţilor”.
Pe 4 mai 1849 a dat o nouă organizare civilă Munţilor Apuseni. În vara anului 1849 a efectuat o şedere de 10 luni la Viena, unde a ţinut legătura cu autorităţile imperiale austriece.
Luptele din Munţii Apuseni slăbiseră atât forţele revoluţionare ale maghiarilor cât şi pe cele ale românilor. Armata ţaristă, chemată în ajutor de împăratul Austriei, Franz Joseph, a înfrânt armata revoluţionară maghiară la Sighişoara. Copleşite de armatele austriece şi de cele ruseşti, trădate de unii generali, trupele revoluţionare maghiare au capitulat la Şiria pe 13 august 1849. În ultimele două decenii ale vieții sale a suferit de o boală psihică. Stare sănătății sale psihice a început să se deterioreze la sfârșitul anului 1852. A rămas în memoria colectivă ca umblând din sat în sat înnebunit, după unele păreri puțin verificate și din surse nesemnate. Conform unor alte păreri, de data aceasta de specialitate, a medicului Ovidiu Vuia, specialist în neuropsihiatrie în Germania, Avram Iancu nu a fost nebun: "...În ce privește tulburările zise psihice, după majoritatea absolută a medicilor, și noi nu facem decât a le întări diagnosticul, nu numai datorită debutului la 28 ani și duratei lungi de două decenii, dar întreg tabloul clinic și evoluția sa, înlătură indiscutabil, eventualitatea unei infecții a sângelui cu manifestarea unui sifilis nervos. Rămâne ipoteza unei psihoze declanșate de o traumă, sau cum e cazul, de nenumărate traume psihice, nu rar observată în practica neuropsihiatrică. Personal cred că nici această boală nu intră în discuție, în primul rând fiindcă tulburările psihice ale lui Iancu nu pot fi încadrate în tabloul unei psihoze anumite. E drept că prezentase unele idei de persecuție, după unii adevărată manie, a fost trist și melancolic, adesea după ce-și termina cântecele de jale la fluier, plângea, dar respectivele simptome nu sunt suficiente pentru a diagnostica o psihoză de tip maniaco-depresiv, schizofrenic sau paranoic. ... Ajung la concluzia că Avram Iancu nu a fost nebun propriu-zis din punct de vedere neuropsihiatric. ... În consecință, fără să mă îndepărtez de principiile științifice ale medicinii, după care trebuie văzută boala lui Avram Iancu, eu împărtășesc părerea că (...) Craiul Moților n-a suferit de nici o psihoză, prin urmare pe limbaj laic, nu a fost nebun. ... sunt de părere că ar fi cazul, în legătură cu suferințele sale, să evităm termeni ca "dezechilibru psihic" sau "boală incurabilă", când manifestările psihice ale lui Iancu sunt de natură reactivă, țin mai mult de alterări provocate de împrejurări externe, care însă, nu depășesc domeniul normalului, nu intră în sfera patologicului" .
Astăzi, Avram Iancu este considerat cel mai mare erou național al românilor din Transilvania, iar memoria lui cinstită în mod deosebit de români și îndeosebi de moți, între care trăiescu și azi urmașii foștilor lăncieri ai lui Iancu, de la 1848.
În dimineața zilei de 10 septembrie 1872, Avram Iancu a fost găsit mort, cu privirea încremenită spre cer, pe prispa brutăriei (azi muzeu) lui Ioan Stupină, zis Lieber, din Baia de Criș. A fost îngropat cu funeralii naționale pe 13 septembrie 1872 la Țebea, jud. Hunedoara, lângă "Gorunul lui Horea". La slujba de înmormântare au slujit 36 preoți, în frunte cu protopopii Mihălțanu (ortodox) din Brad și Balint (unit) din Roșia Montană. În fruntea convoiului funerar pășeau foștii comandanți militari ai românilor, care se mai aflau în viață: Simion Balint, Axente Sever, Mihai Andreica, Nicolae Corcheș și Clemente Aiudeanu. Pentru a anunța moartea sa, clopotele au tras în munți timp de trei zile și trei nopți. Comitetul de înmormântare l-a declarat "erou al națiunii".
Înmormântarea a avut loc sub Gorunul lui Horea din curtea bisericii ortodoxe din Țebea, după dorința lui Avram Iancu. Peste 4.000 de persoane, după alte surse 10.000, au participat la înmormântare. Moții au sosit călări din Vidra de Sus încă din data de 11 septembrie, pentru a-l priveghia.
Ceremonialul funebru a început la ora 14, în 13 septembrie, în Baia de Criș, apoi convoiul, care se întindea pe mai mult de 2 kilometri, a pornit spre Țebea. Pe tot parcursul s-a cântat "Marșul lui Iancu" și "Deșteaptă-te, române!". Când primii oameni intrau în Țebea, ultimii din coloană abia porneau din Baia de Criș. În fruntea convoiului mergea un tânăr cu un drapel în culorile românești roșu-galben-albastru, drapate în negru. În momentul în care sicriul a fost coborât în groapă, s-au tras salve de pușcă, în semn de onoruri militare
Crucea de piatră a fost donată de preotul român Ioan Tisu, iar pe ea a fost inscripționat simplu: "AVRAM IANCU, ADV(OCAT), PREF(ECTUL) LEG(IUNILOR) ROM(ÂNE) în anul 1849-9. +1872"
Necrologul lui Avram Iancu din "Telegraful român" spune:"viața lui în totalitatea ei va rămâne o oglindă sinceră a vieții noastre naționale"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu